Frumos – interviu

– E frumos? ma intreaba serioasă.

– Ce să fie frumos? răspund eu în glumă

– Să nu mai scrii? Să devii incapabilă de a aduna cuvânt pe cuvânt și de a scrie ceva normal sau anormal dar citibil și agreabil.

– Păi am mai adunat cuvinte… am mai scris câte ceva. Cu diacritice mă laud eu neserioasă!

– Dar știai că se poate să scrii și fără să fii epavă umană și deprimată ? Și poți să scrii lucruri interesante și dacă ai tot ce vrei.. și dacă ți lipsește ceva? Si dacă ești calmă și nu doar nervoasă pe lume?

– Posibil….

Dar oare nu sună mai retardat ce scriu eu acum?

Nu mai am metafore. Dar trebuie? Nu sunt Eminescu. Nu e nevoie să mă cunoască lumea. E doar un exercițiu de scris. Pot să fac și poze oricum. Adun vizualul cu imaginarul și poate iese o varzo- conopidă.

Cold cold winter….

Cum se face că mereu ajung să scriu când sunt foarte depresivă? De ce nu pot povesti ceva palpitanto-interesant care să adune multă lume pe aici… de ce sunt un mic emo, un fel de personaj principal într-o carte gen Twilight. De ce când eu nu sunt deloc așa? Eu care sunt mereu iubitoare, optimistă, mai rar tristă și cu gânduri nebunești…

Cred că e de la iarnă… de la vânt și viscol. De la vântul ăsta care vuiește afară și mă enervează cumplit… poate doar accentuează starea mea.

Dacă ar trebui să adun cuvintele toate nu aș știi să explic ce mă supără… de unde se adună. Nu pot să zic că nu mă simt iubită pentru că ar fi o minciună la fel de mare ca zăpada de 1 metru din fața geamului meu. Pentru că mă simt incontestabil, fără drept de apel și fără îndoială în fața oricărei instanțe de judecată care ar exista pentru aceste cuvinte…. iubită în toate aspectele cuvântului. Și mai iubită decât credeam că e posibil.

Dar poate … nu mă mai simt răsfățată..ceea ce nu e adevărat decât semi  parțial… poate e din cauza lipsei somnului și timpului și a plimbărilor pe afară în aer liber fără ger în toate cotloanele, a mini răsfățului de sub plapumă… uleiuri, lumânări, masaje erotice, căldurii în casă sau afară. Lipsă peste lipsă. Lipsă de bani…

Lipsă de muncă. Cum ne pot cere să venim acolo și să nu muncim conform abilităților noastre? Conform capacității noastre de muncă? Adică înțeleg că suntem niște bieți bugetari oricum neplătiți… dar vreau să muncesc!!! Nu vreau să pierd vremea degeaba… vreau să învăț, să evoluez nu să frec menta în stil românesc și să înnebunesc stând acolo atâtea ore degeaba. Nu e de mirare că ajung atât de frustrată și fără chef acasă… Dar serios? Trezit dis de dimineață prin viscol, ratb cu certuri, trafic urât și frig… câteva ore din viață pierdute pe care nu ți le mai dă nici naiba înapoi și… când mă gândesc câți or face așa fără să se mai simtă frustrați și inutili???

Dar e rău ca după toate lipsurile astea adunate… pe lângă că mai ajung atât de obosită și mai pierd și eu încă ceva ore să cer răsfăț ?

Răsfăț de pisică care toarce ușor ușor…

Ah și nu vreau, refuz… să stau singură… dar dacă, așa cum am zis greșit pe vremuri… mă iubește mai mult când pleacă…