Some soul searching

Mi s-a cam dat o temă. Ar trebui să stau să meditez asupra mea să văd ce și cum se întâmplă în iinterior și din ce motiv nu îmi place singurătatea. Pentru că am uneori probleme cu asta. Nu mă omor după a fi singură. Deși paradoxal mă simt bine. Adică am timp să fac ce vreau, doar că nu îmi place să nu se audă nimic dinspre calculator. Fie că merg reluări de seriale pe fundal, la televizor, fie că e muzică sau televizor cu execrabilele de știri de la protv. Nu-mi place liniștea. Trebuie să aud ceva. Da, recunosc dau câteodată telefoane sau sunt sunată și vorbesc și mă lungesc. Cu alți oameni cărora nu le place să-și audă gândurile bubuind în liniște. Vorbesc cu pet-urile (nu sticlele de plastic ci micile animăluțe) și mă apucă scrisul sau arta de vreun fel sau altul. Fără să excelez în nimic. Cititul.

Dar nu înțeleg de ce e problemă. Adică ce ar trebui să facă un om în singurătate decât să nu și-o umple cu câte ceva: telefoane, citit, învățat, muncit acasă, făcut curat, treburi prin casă. Orice fel de activități. Că yoga nu mă apuc. Să meditez nu-mi place. Doar că nu pricep ce ar trebui să faci ca să nu fii considerat de nivelul patologic. Ca să nu se considere că în interior este o problemă pe care nu poți să ți-o înfrunți dacă nu stai singur singur cuc. Adică no work, no pets, no activity. Poate asta e problema că nu pricep ce înseamnă să fii singur. Da, mereu în jurul meu a fost agitație. Camere de cămin haotice și arhi-pline, lipsă de liniște. Sau liniște prea mare în sesiunile de învățat.

Sau poate că e greu să concepem cum văd alți oameni singurătatea. Poate unora li se pare aiurea să tot trebuiască să ai activități de umplut acel gol. Și nu sunt mega activități adică nu descopăr leacul pentru cancer și nici nu scriu următoarea capodoperă a omenirii. Dar unele zile sunt mulțumită. Timpul umplut a fost umplut cu lucruri care seara când am pus capul pe pernă m-au făcut să mă simt bine. Chiar acum când scriu ceva și mai scap de barajul de gânduri amestecate. Că am studiat ceva cât de mic. Deși asta cu studiul m-a lăsat oarecum cu o traumă din anii trecuți de examene. Pentru că dacă nu învăț non-stop 10 ore nu mi se pare că am fost utilă pentru mine sau pentru omenire (10 ore a se citi de la 2 până la 10 sau mai multe în funcție de situație- doar că trebuie să fie continuu, cu pagini subliniate cu markerul și rezumate pe hârtiuțe).  Deci pentru mine cu mustrările de rigoare nu se pune un citit al unui capitol scurt de vreo oră sau jumătate de oră. Sau în gălăgie, cu tv sau ceva aprins pe calculator.

Poate asta e ideea, nu pot de fapt să mă suport când stau degeaba. Și acum mi se pare că stau degeaba la muncă, pentru că nu facem prea multe lucruri utile în afară de ceva birocrație și nu mă mai simt cum mă simțeam pe vremuri. Parțial și vina mea, pentru că în ultimele două luni am fost în semi pauză și m-am complăcut în minima activitate în loc de odihna de care am nevoie. Și o să mai dureze situația asta cam o lună până se termină și concediul real și apoi back to nice useful work.

Dap asta cred că e! Inactivitatea la muncă- sau mă rog pierdutul timpului degeaba îmi umple mintea de porcărioare mici sau mari și trebuie să umplu cu ceva timpul de acasă.

Asta nu e o explicație pentru dorința de a avea ceva pe lângă mine. Dar asta e mai greu de explicat. Pentru că eu știu, sau simt că e un fel de mother instinct manifestat momentan în grija de mini vietuitoare din jurul meu. Asta e, asta trebuie să fie pentru că în mine simt metaforicul ticăit al ceasului biologic și sfâșierea dintre dorința de a procrea un mini-urlător și conștiința că îmi trebuie: nunta, mașină, așezare prin casă, ceva mai mulți bani, să îmi organizez și anii viitori de lucru, organizare mai bună a timpului, acceptarea de schimbare totală a vieții, aprobarea Mamei- care încă simt că mi trebuie… ah și e frustrant de văzut în timpul muncii mele cât de multe mame o fac inconștient și fără să aibă nimic din toate astea. Poate sunt un pic geloasă pe ele. Dar frustrată pe curajul lor. E greu de explicat. Pentru că eu nu accept invidia și gelozia pe ceva sau pe cineva… Sau pur și simplu aș vrea să mă cred mai bună de atât. Eu vreau de fapt să mă cred cea mai bună și așa am vrut mereu, dar uneori…

Ah plictisitor articol. Dar multe gânduri amestecate și fără ordine. Eh poate se pun cândva cap la cap piesele din puzzle.

Dar măcar am curajul să accept gândurile mele. Vreau copil și vreau nuntă. Și mi-e frică de ambele. Nici nu știu de care mi-e frică mai rău.

Avion cu motor ia-mă și pe mine-n zbor!

Uneori cred că e bine să scrii tot ce-ți trece prin cap, doar că mi se pare că cuvinte din ce în ce mai multe și în avalanșă se adună atunci când ești mai trist sau supărat din ceva. Poate din cauza asta marile capodopere ale lumii nu au final tocmai fericit. Pentru că suferința este mai ușor de pus în cuvinte. Pentru că orice notă care vibrează dintr-o scriere a cuiva care suferă, mereu mereu va rezona cu ceva ce altcineva simte, sau a simțit. Și dacă ai trecut cu bine sau ai trecut cu greu, tot rămâne o cicatrice care se simte alinată atunci când dai peste ceva: „Uite a trecut și el/ea prin asta și s-a ridicat”.

 

De unde gândurile amestecate?

Urăsc și iubesc avioanele. Urăsc și iubesc aeroporturile.

Urăsc aeroporturile pentru că de acolo pleacă oamenii. Le zici pa! când trec de linia de check-in și îi urmărești cu privirea până se închid ușile, până cotește holul și dispar din vedere. Iar drumul spre aeroport și mai îngrozitor. Pentru că încerci să umpli timpul cu râsete, glume și vorbe și căutat de loc de parcare, scos jetonul pentru parcare, intrând în aeroport. Și uiți, chiar uiți că acolo mergi să lași oameni dragi să urce în avion și să plece la mii de kilometri depărtare. Și nu știi când vin înapoi. Și e atât de rapid că nici nu simți. Pac doamna cu ștampila, lăsat bagaje. Pupături și îmbrățișări. Uși închise și s-a terminat. Telefoane și emailuri. Și avionul ăla urâcios din mare mare pe jos, urcă și se face mic mic. Și să fim serioși nu prea știi care e exact Avionul pe care al trebui să îl urmărești cu privirea. Și nici nu are rost să tot stai în aeroport să urmărești asta obsesiv așa că urci în mașină, plătești jetonul și pleci și tu mai departe.

Uneori îmi plac aeroporturile. Când sunt eu cea care trece de ușile și doamna cu ștampilele și bagajele. Când sunt eu cea care pleacă. Cân stau și aștept să vină cineva înapoi. Fabulos furnicarul de oameni care se holbează la tabelele care anunță ora sosirilor și aterizările. Bunici, surori, soții, copii. Șoapte entuziasmate „a aterizat, a aterizat”. Și mini minutele scurte sau îngrozitor de lungi pe care le petreci în fața ușilor care se tot deschid și ies cârduri de oameni cu bagaje care se uită în jur după cei dragi sau după alți oameni cu afișe și anunțuri cu nume de firme și de persoane. Îmbrățișări de drag și de fericire.

Of aș vrea să se inventeze teleportorul ăla o dată pentru că mi se pare greu să nu fii lângă toți pe care îi vrei aproape. Și totodată. Senzația e că aștepți autobuzul. Pentru că a devenit destul de accesibil zborul către oricine și înapoi. Dacă mi-ar fi spus cineva acum 4-5 ani că o să ajung să zbor măcar o dată pe an nu aș fi crezut posibil.

 

Pot să închei asta fără final? Să mă gândesc la avionașul care a plecat și la data viitoare când mă voi urca eu în el, sau când va ateriza sau când ne va aduce împreună pentru orice motiv posibil…

Anul nuntilor 2012 (II)

Mda și după cum ziceam nunți din 2 în 2 săptămâni, sau în fiecare lună, sau 2 în aceeași zi. Prin 3 am trecut momentan, urmează încă câteva. Dar poate îmi notez câte ceva din experiențele lor ca să nu le uit și să văd ce adun pentru a mea (nu știu încă când urmează). Ah și aș mai fi ajuns la una dacă nu era în aceeași zi cu alta la care nu aveam cum să ajung.

Încep prin a preciza că niciuna din nunțile de până acum nu a fost obligație. Au fost prieteni din partea mea și din partea lui, la care am vrut noi să mergem chiar dacă lunile le-am terminat pe zero din punct de vedere financiar. Tot a meritat. Și poate nu ne mai speriem așa de această idee organizatorică.

Prima una nuntă. Nu aș vrea să intru neapărat în detalii de ordin personal, sau să pun poze. Pentru că deși mie îmi place ideea de a-mi face publice gândurile și nu țin neapărat la intimitatea mea, poate ei nu vor să se regăsească așa pe un blog. Eh dacă îi apucă cândva ideea că vor să fie celebri (ha!) atunci poate divulg mai multe.

Din nunta asta am făcut mai mult parte decât din altele. Pentru că am fost alături mai mult, la căutat rochii, la văzut diverse modele de invitații și altele. Și pentru că am văzut implicarea și emoțiile ei. Nuntă programată de vreun an și ceva. Cu drag stabilită, nu văzută ca o obligație. Și pe cât posibil personalizată. Au făcut cu mânuțele lor în ore întregi de muncă mărturii, invitații, floricele și altele. Și a îmbrăcat nunta într-un aer foarte personal. Și nu s-au lăsat doborâți de tradiționalism. Adică nu huse pe scaune – poate asta e imaginea pe care o atașez îngrozitor de mult tradiționalismului. De ce trebuie să fie scaune oribile în restaurante și să trebuiască să iei huse? Bah. Me hates them.

În fine, pot să spun că nunta nu a fost în București. Că ceea ce au făcut ei la civilă a fost inedit. Că s-a dus vestea despre nunta lor și a ajuns la urechile rudelor/prietenilor de familie îndepărtați care au apărut în ziua respectivă. Și le-a fost bine. Extra invitați. Muzică bună, atmosferă plăcută. Poze nemaipomenite. Lacrimi multe de la mine.

Ah și a fost în nunta mai. Și nu, nu au fost superstițioși.

Și tortul a fost oglindirea personalității miresei. Gustat și ales pe încercate. Iar înfățișarea lui. Clar cine îl vede (și nu este uituc ca și mine să nu mai țină minte decât după ce vede pozele) va ști că acela a fost tortul Ei! Și yummy yummy

(în aceeași zi a mai fost o nuntă în cu totul alt oraș la care nu am ajuns)

A doua nuntă

Pe lângă București. Un pic mai fițoasă. Ca locație, ca mâncare. Superbă și nunta asta. Mirii foarte frumoși și emoționați. Frumoasă locația, cu piscină, muzică bună, un pic de spectacol. Reuniune de foști colegi. Un aer de bal.

Stat mai mult la vorbă și am ajuns acasă după răsăritul soarelui. Cunoșteam mai puțină lume e adevărat pentru că nu erau de ai mei, dar nu a contat. Tot s-au găsit și oameni cu care să deviezi spre o discuție chiar și despre muncă – absolut inevitabil cu oricine ai fi și oriunde.

Aici la organizare au personalizat, dar nu făcut neapărat de mâna lor. Combinație de culori foarte frumoasă. Alb cu portocaliu.

Uf că nu mai țin minte tortul. Sigur mi-a plăcut pentru că nu cred că am întâlnit un tort la care să zic că nu-mi place (decât diplomatul clasic, dar sigur din ăsta nu a fost).

 

A treia nuntă

La munte. La nunta asta nici nu mă gândisem că vreau să merg- pentru că nu am putut să mă las. Pentru că eu și mireasa am fost cândva cele mai bune prietene și la un moment dat ne-am certat și nu a mai fost totul la fel. Și am păstrat o relație strânsă, am fost și văzut ceva rochii, am vorbit cu orele la telefon. Dar sincer… nu speram că mă vrea alături la nuntă. Poate a trecut multă vreme până să ni se vindece rănile și să ne facem curaj să trecem peste ce a fost. Poate este una din prieteniile strânse, care supraviețuiesc pentru că sunt oarecum la distanță. Dar acum, după ce am fost acolo pot să zic că nu puteam să nu fiu. Aș fi venit neinvitată. Deși dacă nu eram invitată, acea persoană nu ar fi trăit ce simt eu acum să știe că lumea nu ar mai fi la fel dacă nu aș fi fost alături de ea în ziua Ei.

Au mai mulți ani de relație decât noi de exemplu. Dar mi s-au părut copiilași. Nu știu dacă au făcut nuntă pentru că era timpul, sau pentru că i-a presat cineva în vreun anume fel. Nu știau tot ce se face la o nuntă și au fost și un pic dezorientați.

Și da, a fost un evil Mom’ster Cinderella like care ar fi putut să strice câte ceva pe acolo. Dar nu a fost așa. Pentru că a ieșit bine. Fabulos. Și ei sunt uniți și nu contează toate Mom’sterele din lume.

Am făcut-o și un pic mai lată. Am băut ceva mai mult sau poate era căldura de vină. Dar un pic de durere de cap a doua zi dimineață nu va reuși să mi strice amintirea zilei/serii care a fost foarte foarte frumoasă. Dap, și aici era nuntă din partea mea. (le-a pocnit pe toate femeile de la mine din grup măritișul)

Și tortul a fost foarte bun. Ceva ciocolată ca nutela în interior. Super yummy!

 

Mda, s-ar putea să mi placă să analizez torturile. Adică sarmalele sunt la fel peste tot, aperitivul- diferă pe ici pe colo forma floricelei cu brânză sau salată boeuf, un pic de icre sau somon fume, o frunză, o măslină etc, sarmalele sunt cam la fel, fripturica- diferă garnitura, peștele tot pește este. Dar tortul fiecare îl alege după gust, compoziție, înfățișare. Și deci îți dă o idee asupra gusturilor lor. Deci poate dintre toate lucrurile de la o nuntă reflectă cel mai mult mirele și mireasa în sine – pentru că ei l-au ales. Deci 1- aromă de cireșe și ciocolată, 2- (shame on me) nu-mi aduc aminte, 3-aromă de ciocolată și nuci/alune/marțipan.

 

3 down, more to go! Alte arome urmează și încă niște articole…

Anul nunților 2012 (I)

Hmmm… am citit ieri un citat de genul: îți dai seama că ai îmbătrânit când mergi la mai multe nunți decât zile de naștere. Și m-am întrebat: oare am îmbătrânit? Deși 27 de ani e o vârstă destul de … nici dincolo de o anume limită- limita fiind mărețul 30 când ar trebui să ne vină total mintea la cap, nici o vârstă prea mică- slavă Domnului câte mame și soții mult mai mici ca noi există. Și atunci? Poate doar a venit rândul generației noastre. Generația care a absolvit facultate și apoi master (în cazul meu doar facultate pentru că in timpul ăsta colegii au avut timp și de doctorat :)) ). Generația cuplurilor care se cunoscuseră din facultate, sau mai devreme, care au locuit împreună mai multă vreme și acum din diverse motive care țineau de ei înșiși sau de familii sau de o mixtură a ambelor au decis să facă mărețul pas.

Ca idee, căsătoria în sine în ochii mei nu mai e neapărat ce era. Adică nu cred, sau eu nu cunosc cupluri care să nu fi fost împreună de mult, care să nu fi locuit împreună măcar o perioadă mai mică sau mai mare, ca să nu mai zic că este absolut exclus să fie cineva care să nu fi făcut sex și să aștepte căsătoria ca pe o eliberare de inhibiții. Noaptea nunții. Liber la sex. Liber la copii. Asta nu mai e ca pe vremuri. Cel puțin în rândul oamenilor din jurul meu. Nu pot să mă pronunț pentru sate, sau pentru conaționali de ai noștri încă legați de tradiții. Mai întâlneam prin facultate ideea: „eu nu vreau să mă căsătoresc pentru că se va schimba total relația noastră. O să trebuiască să gătesc, să spăl etc etc.” „Dar nu locuiți deja împreună? Nu gătești deja măcar o parte din timp? Nu spălați hainele la comun” Dacă răspunsul este da la toate aceste întrebări atunci… Ce se schimbă oare?

Ce am auzit este că bărbații, deși nu o recunosc, ei sunt mai influențați de ceremonie, de actul în sine, de unirea religioasă, și sunt mai uniți cu partenera. Am auzit deja cel puțin 3 cupluri care mi-au spus asta. Și nu au fost neapărat cei mai religioși, nu au fost din categoria care se duce în fiecare sâmbătă la biserică și totuși… poate a fost mai mult de atât. Poate noi femeile petrecem foarte mult timp din adolescență gândindu-ne la asta, visând flori și rochii de mireasă, după care creștem și nu ne mai pasă de asta prea mult, o facem ca pe o datorie. Rochia albă. Pantofii, machiajul, părul etc etc. Și nu mai simțim la fel ca bărbații. Ei în general petrec timpul fiind îngroziți de ziua în sine și de toată organizarea și tot ce presupune. Am un prieten care spune că de două lucruri se teme în viață: de nuntă și de nuntă pe locul întâi și doi. Și poate atunci când trec prin acest moment, nu se mai tem și percep totul altfel.

Sau poate lumea chiar se sperie de sfârșitul lumii și vor să îi prindă 2012 căsătoriți. Și de aia numărul mare de nunți. Deși sunt convinsă că au fost nunți multe în fiecare an, doar că eu nu am fost invitată la ele. Or fi fost părinții și acum trebuie să chem toți acei oameni care nu mă cunosc pe mine, ca să plătească datoria din trecutul părinților lor. Sigur se vor distra la nuntă.

Poate e frica de 13. Nu vrea lumea să se căsătorească in 2013 și gata. Poate e un motiv destul de bun. Sincer o să număr și la anul și mă îndoiesc că nu vor fi mai puține.

Eh poate doar sunt copleșită de numărul amețitor de nunți. În fiecare lună, uneori din 2 în 2 săptămâni, uneori 2 în aceeași zi. Și nu, nu pot refuza. Nu e din cauza banilor pe care trebuie să îi dau. Da, vreau să ajut tinerii căsătoriți și da, știu că vor veni și ei la mine. Dar asta e un lucru tare urât și necesar. E vorba că îi simt pe toți apropiați și mi se pare un lucru important să te vrea o persoană lângă ea în această zi importantă. Chiar dacă poate uită și nu țin minte în ce moment al zilei ai fost acolo. Rămân pozele, și amintirea mea.

Și nu contează ce se întâmplă în viitor. Pentru că știu că în secolul acesta amețitor căsătoriile se destramă ca și cum nu ar însemna nimic. Fidelitatea nu mai e ce era. Sexul trebuie încercat în orice situație și cu oricine, nu contează cuplat, căsătorit etc. Dar totuși ai fost acolo. Chiar dacă persoana se va căsători de zece ori…eh nu susțin că va mai avea aceeași invitați și la nunțile viitoare dar… măcar o dată acolo…