Cretini vs Vaccinuri (partea I)

Ani de zile am putea să scriem despre vaccinuri. Pro și contra, dar Internetul ăsta mare pare să fie plin de păreri contra. De părinți excentrici, care au citit și se consideră foarte informați și evident acceptă fără nici cea mai mică urmă de îndoială părerea contra. Și cam la asta se oprește informarea, pentru că oricine are o părere negativă despre ceva, cu siguranță ar putea să caute să vadă și dacă nu cumva este vorba despre o absurditate sau nu.

Și când zic păreri contra, nu mă refer deloc la absurdele teorii ale conspirației, care susțin că Big brother, sau masonii, sau conducătorii din umbră ai lumii vor să ne omoare ușor ușor prin tot felul de boli și infertilitate și tot felul de alte aberații.

Hmmm se zice că bolile au cam dispărut, alea pentru care vaccinăm copiii. Dar nu știu dacă ați observat. Sunt multe multe avionașe pe cer, și mulți mulți oameni care călătoresc dintr-o parte în alta a lumii, ajungând chiar în zone unde există boli pe care noi, în Europa să zicem le considerăm dispărute. Și pac! Alegi să nu te vaccinezi pentru poliomielită și dai de cineva care a ajuns acolo, a intrat în contact cu virusul și gata… poți să ți dai pumni în cap cât vrei. Răul e făcut! Și apropo, poliomielita nu se manifestă tot timpul prin paralizie… adică nu trebuie să iei copilul în brațe și să fugi de oamenii paralizați (teoretic, dacă cineva ar gândi așa ceva)- un om cu polio poate să aibă pur și simplu o răceală în gât și așa s-a manifestat la el această boală. Evident ca să înțeleagă asta, un părinte ar trebui să citească un piculeț mai mult decât 10 pagini de ponegrire a științei și medicinei.

Evident nu mă apuc acum să combat absurdele teorii conspiraționiste, dar oameni buni, oamenii ăia care fac vaccinuri, le testează pe proprii lor copii! Dar poate sunt sadici și criminali și vor să își supună copiii experimentelor.

Atunci hai să facem toți bolile, ca să facem imunitate naturală, nu? Totul bine șî frumos… dar ce te faci dacă boala la tine e groaznic de gravă, dacă copilul stă în spital foarte mult, dacă rămâne cu sechele, cicatrici și probleme tot restul vieții? Ca să nu mai vorbesc de varianta și mai gravă…

Apoi mă gândesc la egoismul celor care nu se vaccinează. Să zicem că un copil nevaccinat e foarte rezistent, trece prin tot felul de boli, de la varicelă la orice altceva foarte ușor, fără probleme de vreun fel… dar dacă cu el în grădiniță este un copil cu o boală cronică, să zicem cu tratament cu corticoizi sau orice altceva, o imunosupresie și acel copil NU ARE VOIE să se vaccineze deși ar fi vrut. Iar acel copil ia boala de la cel rezistent și face o formă foarte foarte gravă? Vă asumați răspunderea pentru așa ceva? Evident nu. O să întoarceți capul, o să vă faceți că nu observați și o să dați tot felul de alte scuze idioate. Egoism egoism egoism.

Mda, acum boli cronice, autoimune, alergii etc… e plină societatea de bolile astea. Întrebarea este? Nu existau înainte? Sau poate sunt și alte cauze? Adică voi ăștia care vă opuneți vaccinurilor și dați vina pe ele, mergeți cu mașina zilnic, nu? Ați văzut oameni care merg cu mașina peste tot? Ați văzut copaci care se taie din ce în ce mai mult? Ați văzut zeci de gunoaie aruncate pe jos? Ați aruncat poate și dvs hârtii și altele? Păi și toată toxicitatea și poluarea asta nu contează? McDonaldsul și Cola ingerate de copiii voștri sunt frumoase și bune… dar un vaccin nu. Un vaccin e de vină pentru tot. Cole e yummy yummy bun și mâncărica delicioasă cu e-uri e nemaipomenită. Dar nu putem să acceptăm vaccinuri că facem alergii. Vă puneți pe piele cosmetice de tot felul, de la creme și parfumuri și credeți că un bebe mic nu poate să respire și să primească toxice din toate direcțiile? Dar nuuuu, vaccin nu. Lasă, mai bine estrogen din creme să ajungă copilul la pubertate mai devreme că nu e problemă. Bine că nu îl vaccinăm că cine știe ce se întâmpla…

Sunteți absurzi oameni, absurzi. Și e păcat că nu vedeți decât paiul din ochiul altuia decât bârna… eh știți expresia…

Little strange humans…

Oamenii sunt niște ființe ciudate. Uneori mi-e greu să îi înțeleg, alteori am senzația că am înțeles tot și nu am nicio îndoială și nicio întrebare de pus și par așa clari și previzibili și alteori sunt misterioși, nebuni, aiuriți… total fără început și final și sens.

Mda știu, și eu sunt om, și nu sunt altă categorie, nu sunt altfel, nu mai specială, dar probabil perspectiva persoanei I singular pe care mi-o aplic mie, mă face să văd totuși lucrurile altfel. Și să nu mă includ în „ceilalți”. Și totuși uneori… parcă e imposibil să nu fiu tot acolo inclusă. Sunt doar un biet om.

Mi-e greu să explic de la ce au venit gândurile astea, poate erau acolo undeva de mult și doar a fost nevoie de niște cuvinte să le aprindă…

Dar zău că nu înțeleg de ce oamenii căsătoriți încă se îmbracă sexy și flirtează cu colegii de muncă, sau se machiază, îmbracă senzual, haine strâmte, decoltee… Ah, nu că aș avea ceva împotriva acestui lucru, doar că există o limită de la care mi se pare că acesta este un comportament de „căutare”. Și nu își mai are sensul. Decât dacă consideră un om că relația lui nu este serioasă și că trebuie să mențină tot timpul porțile și ochii deschiși pentru alte oportunități. Evident aici vorbesc doar de o anumită vestimentație, machiaj, fel de vorbă. Aplicabil doar în această situație. Exclud orice fel de lucru cu oamenii care implică o anume prestanță și tip de vorbă.

În fine, poate nu asta era subiectul. Uneori sunt supărată pe mine și nu știu cum să mă exprim și să descriu această supărare. Mă enervează că sunt îndrăgostită până peste cap, dar tot mă comport ca o adolescentă prepubertară cretină atunci când un străin cu care nu am schimbat mai mult de cinci vorbe mă invită undeva. Evident e o invitație în vânt, inutilă, eu nu voi fi niciodată genul care înșeală, care caută altceva, care va ieși vreodată cu altcineva. Dar mă înroșesc în obraji, urechi, naiba până în păr și nu pot să explic de ce. Parcă aș fi o sălbatică evadată dintr-o junglă, unde nu a avut contact cu bărbați niciodată. Adevărul ciudat este că mi-este greu să vorbesc cu cineva de care aș fi putut fi atrasă cândva în altă viață. Mi-ar fi foarte greu să vorbesc acum cu vechi crush-uri, deși… mi-ar fi greu doar dacă aș fi singură face to face, dacă ar fi o discuție de grup, sau una în care aș fi cu iubirea după mine, nu aș avea nici cel mai mic stress. Plus că se adaugă sentimentul acela ciudat- iar inexplicabil: „uite unde am ajuns și cât de tare sunt!” Ah și cât de stupid este de fapt! Cum să te bucuri ca și om că faci sic-sic în fața cuiva care poate te-ar fi plăcut, dar nu are nicio vină că tu erai mai idioată atunci. Cum să te bucuri să faci sic-sic în fața unor colegi, care cândva n-aveau nicio vină că tu erai singură… Cum să te bucuri când poți răni un om care are un crush pentru tine și tu nu ești disponibilă? Dar în același timp, cum i-ai putea mulțumi pe toți?  Și mai ales prin ce metodă ai putea să explici tuturor oamenilor cât ești tu de idioată, de imatură, cât de ciudate gânduri ai avut și cât de greu este să te accepți pe tine așa cum ești?

Cum aș putea înțeleg vreodată de ce sunt iubită? Când mie mi se pare foarte greu să mă înțeleg. Da, știu fiecare dintre noi ar trebui să aibă un grad de iubire de sine și de mulțumire, dar uneori îmi lipsește. Dar poate pentru mine, auto-flagelarea asta, care implică milă sau un alt sentiment nedefinibil este de fapt iubirea de sine. Nu știu cum ar putea fi așa ceva posibil, dar poate nu suntem pagini simple de citit, ci niște opere rusești greoaie ale secolelor vechi.

Dar incontestabil, pe el îl iubesc. Și nu pentru fluturii pe care îi simțeam în burtică la început. Nu pentru liniștea pe care o simt în prezența lui, pentru pacea pe care mi-o aduce, sau pentru pasiunea furată printre clipele de stress. E mai presus de atât. Poate pentru că mă face să mă accept pe mine în măsura în care mă pot accepta. Și pentru că văzându-mă prin ochii lui mă văd altfel. Mai frumoasă, mai deșteaptă, cu potențial mai mare decât știu eu că am. Și pentru toate sentimentele total nedefinibile, mai vechi decât timpul care se inscripționează pe zi ce trece în ADN, carne, oase, creier și orice alt organ vital- maybe iubirea? Nu e de ajuns un cuvânt să descrie avalanșa asta internă.

Și cu asta nu ar concura nimeni și nimic niciodată. Și în plus… dă adolescentei puterea să crească și să nu mai roșească… poate asta ar trebui să fie destul de important? Doar toți trebuie să creștem… să ne transformăm de la copii în adulți, în părinți, oameni mari, importanți, puternici. You make me strong…

Oboseala de luni..

Ochi închiși, pleoape lasate, 2 cafele- nu sunt de ajuns. Nivel de energie zero sau mai jos… Mișcari lente… pași mici, gânduri incete, cascat pâna mi se înfunda urechile… Nu se poate spune decât e luni dimineața și prânz și eventual dupa amiaza și ca a mai fost o nunta mica în weekend..

Mâine va fi cu siguranța o zi mai buna, numai sa treaca azi și sa se mai adauge un pic de somn…. ah și ma enerveaza cumplit ca nu merg diacriticele pe site-ul asta…. geeez ce e in neregula cu totul…

Ah poate sunt si niste nervisori extra extra asa de oboseala…. dar e greu sa ma conving sa functionez la parametrii normali… mi-ar trebui una doua baterii si o priza la mine. Și posibilitatea de a functiona așa… Dar pâna la astfel de inventii ma multumesc sa îmi fac nervi, sa gândesc încet și eventual sa înjur un pic literele care lipsesc. Nu de alta dar nu am cum sa ma bat pe mine prea mult…