Dor

Mi-este dor. Mi-este un dor sufocant. Mă apasă și mi taie respirația. E dincolo de limita suportabilității. E dincolo de limita normalului. E mai mult decât dor, e aproape durere. Și nu pot face nimic să treacă. Decât să aștept un pic. Să nu mă mai gândesc. Să umplu timpul, să ignor gândurile, să fac altceva. Respirație cu respirație, pas cu pas, acțiune cu acțiune.

Dar e greu, foarte greu. Și uneori nu pot. Nu pot trece mai departe. Și totuși nu am ce face. Merg mai departe și atât…

Mi-e atât atât de dor.

Daca stiam atunci ce știu acum…

De câte ori nu am auzit asta? Câte filme nu s-au făcut legate de acest subiect. De oameni care se întorc în timp, uneori ptr că li se pare că ceva trebuie modificat, uneori când doresc altceva decât ceea ce au în momentul de față… în fine. Și în majoritatea filmelor își dau seama oamenii că nu aveau nevoie decât să li se amintească ușor ușor că ceea ce doresc au în față și cumva în drumul haotic de la job- acasă- gătit etc etc au uitat să aprecieze ce au.

Eu am doar o idee în cap. Dacă știam atunci ce știu acum, aș fi învățat să fiu fericită. Știu că nu eram chiar depresivă total, dar erau lacrimi și erau și gânduri inutile. Și zeci de postări pe blog care de care mai filozofică și încărcată de întrebări despre destin, scop, drum în viață, suflete-pereche și altele. Nu știu dacă pot zice că m-aș fi bucurat mai mult de timpul singură pentru că știu că m-am bucurat. Dar eram tristă până la limita patologicului uneori. Eram timidă dincolo de limita asta. Inconștientă. Alergam aiurea. Dezorientată. Nu aș ști cum să mă definesc pe mine așa cum eram atunci. Poate ca o piesă de puzzle care nu se potrivea cu puzzle-ul din jur. Echilibrată aș zice că eram. Dar chiar dacă se zice că trebuie să fii persoană completă înainte de a fi cu cineva împreună, eu tot aș zice că sunt o persoană e făcută să funcționeze cu cineva. Și aș zice că e greu să găsești acel suflet cu care să funcționezi în perfectă armonie, simbioză maximă.

Dar aș fi schimbat niște lucruri dacă știam atunci ce știu acum. Poate aș fi vorbit mai mult cu persoanele față de care eram timidă. Poate nu m-aș mai fi simțit inferioară față de persoanele de care m-am simțit inferioară. Poate nu aș mai fi simțit acel sentiment pe care nu îl înțeleg dar cred că parțial poate fi definit ca invidie, deși nu aș fi vrut să îl definesc în acest sens. Dar cred că asta era. Pentru că mă uitam cu jind (ce cuvânt ciudat) la cuplurile din jurul meu. La cuplurile stabile. Si eram ofticată că sunt singură. Și mă uitam cu jind și la oamenii libertini care aveau curaj să aibă viață sexuală libertină. Ah la naiba eram invidioasă pe cele care puteau să flirteze lejer și fără finalitate și eu nu aveam curaj.

Dar suma experiențelor te transformă în persoana care ești în final. Și dacă aș fi fost flirty, neinvidioasă și eventual cuplată cu cineva sau mai mulți cineva, nu as fi fost persoana care sunt azi. Și cred ca trebuie să ne acceptăm cu bune și cu rele și cu tot ce suntem, chiar bruma de invidie pe care o simțeam și de care mi-e rușine acum. Chiar cu timiditatea excesivă, care uneori mai răzbate și acum. Ah ar trebui să mă vedeți cum mă roșesc în obraji câteodată. Chiar cu prosteala pe care o aveam, lipsa de curaj. Lipsa de curaj de a mai vorbi cu cineva dacă reușeam totuși să fiu flirty și îndrăzneață (exemplu să sărut pe cineva la o petrecere, cineva cu care stătusem de vorbă eventual destul de mult). Dar astea sunt copilării și asta m-a creat pe mine așa cum sunt. Și nu regret nimic totuși. Asta am fost, asta sunt acum. Și mai e loc de îmbunătățire întotdeauna. De asta tot învățăm.

Și da, o să fac un lucru blamat de multă lume. Am să mă mărit cu primul meu iubit. Și nu am să mă întreb cum ar fi un altul niciodată. Pentru că suntem 2 piese de puzzle care s-au completat perfect. Mai mult decât perfect. Mult mai mult decât aș fi crezut posibil.

Greu cu nunțile- Da și Nu și compromisuri

 

Iar subiect la care pot scrie mult și mult… dar e destul de greu să-ți găsești restaurantul de nuntă. Până la urmă e o zi importantă, costă mult, trebuie să fie mâncare bună, să arate așa încât să fii tu mulțumit în primul rând și să fie cumva pe sufletul tău. Atunci când găsești restaurantul, sigur știi. În fine, și cu tot costul și cu tot ce se întâmplă în ziua respectivă, știu, știu măcar pe zero să ieși cu cheltuielile (aspectul ăsta nu-mi place, dacă ar fi după mine nunta ar fi o petrecere pe gustul meu, eventual pe malul mării, sau undeva în curtea mea preferată de la țară, un grătar, ceva muzică și oameni care se înțeleg bine. Dar rigorile sociale dictează altceva momentan și sper să putem face cumva să iasă frumos și în felul lor).

Epopeea căutărilor restaurantului a început pe tata-internet de multă vreme, cu studiat site-uri, forumuri, oferte, plus-uri și munusuri la diverse locații, ce să fii atent și ce să întrebi la încheieri contracte, ce trebuie să aibă și să nu aibă un restaurant etc etc.

Primul pe care l-am găsit și mi-a plăcut și se potrivea cu ce voiam noi, nu a mulțumit și familionul prea mult așa că a trebuit să revizuim planurile. Și pac pac a venit și târgul de nunți, la care am mers și probat rochii, deși ideea de umflată cu voaluri a fost una din cele mai iac-iac idei pentru persoana mea, eu care abia din când în când port fustă și pantofi cu toc niciodată. Dar mi-au plăcut una două din ce am pus pe mine și mda se pare că iau și rochiță. (evident când s-a pus problema cu familionul să iau rochie exact cum voiam înainte să văd ce urât arată pe mine, am fost oripilată și am apărat ideea umflatei voalatei mai mult decât mă așteptam- dar poate e principiul de a nu vrea chiar totul să fac așa cum vor…- despre asta mai târziu). Și așa am găsit și restaurantul, una-două poze văzute acolo, un manager amabil, o discuție formală post-vizită la locație: „noi pe ăsta îl vrem, uitați-vă la poze, data aia o au liberă și pe aia o vrem etc” și gata, ales, semnat.

Ne oferă foarte multe și nu mai trebuie să alergăm cu cine știe ce, perfect pentru oamenii comozi în privința asta. Apar și probleme: extra-invitații pe care nu îi vrem- „doar am fost și noi la nunți”, formalitățile tradiționale pe care nu vrem să le adoptăm- cel puțin nu pe toate: nu vreau să stăm 10 oameni la ușă să ciocnim cu invitații care vin, nu vreau să ne plimbăm printre mese să ciocnim, pentru că vor fi puține mese și vreau să ajung să stau de vorbă cu toată lumea oricum, nu altfel, aș vrea să nu fiu luată de acasă cu tam-tam și alai, pentru că nu mai văd rostul, vreau hore scurte, nu vreau muzică latino, nu vreau muzică de club – poate scapă câteva cântece pentru oameni care nu gustă felul nostru de muzică… mda momentan mă concentrez pe lucrurile pe care NU le doresc, dar nu pot altfel, pentru că este oricum un moment dificil la care este greu să mulțumești toată lumea și nu aș vrea decât să iasă bine, să nu aibă lumea senzația că vine din obligație (mai ales cei care sunt chemați din obligație J), să fie frumos și pentru mine. Ah nu voiam neapărat mărturii, dar am găsit un site cu o ofertă- foto-video care fac și poze pe loc, invitații le au până la sfârșitul serii pe post de mărturie. Cu asta m-aș mulțumi. Nu vreau flori în piept. Nu voiam huse pe scaun dar cele pe care le avem sunt drăguțe. Nu voiam să fie lumea obligată să dea bani, dar înțeleg și asta. Deci dacă tot sunt deja câteva compromisuri, pot totuși să fac și câte ceva pe gustul meu, refuzând anumite aspecte ale obiceiului de nuntă pe care nu le vreau?

Vreau și nu vreau… urmează mai multe și multe bătăi de cap.