Pentru că…

Uneori nu are cum să-ți fie dor de lucrurile mari. Ți-e dor de gesturi mici și minuscule. De o vorbă pe care poate ai auzit-o de o mie de ori. De un gest repetitiv care poate te enerva cândva. De ceva ce părea grijă excesivă și atunci enervantă.
Și acum ți-e dor de gesturi mărunte. Le vrei ca pe oxigen. Vrei să nu le uiți pentru că astea alcătuiesc persoana. Nu lucurile mari pe care oricum nu ai cum să le uiți. Astea mici și nesemnificative. Și cum poți să le păstrezi? Pentru că dacă le uiți sigur te pierzi pe tine de tot și nu mai e scăpare.
Cum să pierzi? Cum să uiți? De ce trebuie? De ce?!?!?

Anunțuri

Despre dentiști – un pic de parte negativă…

Am o părere foarte bună despre dentiști în general. Pentru că mi se pare că munca lor este indispensabilă pentru sănătatea noastră.

Serios asta vine de la o persoană care a trecut prin multe faze neplăcute cu dințișorii: perioadă cu calciu mai puțin în corp și implicit pierdut multe măsele- unele de tot, unele au fost înlocuite cu echivalent metalic, unii dinți ceramici. Foarte mulți și toate cam în decurs de un an doi.  Dar dacă nu existau dentiști – nici nu vreau să mă gândesc ce se întâmpla cu acele măsele înlocuite și scoase? Cum aș fi scăpat eu de ele? Ce infecții și cu ce complicații? Mi-a rămas în minte endocardita bacteriană și brrrr e de ajuns. Și nu e singura. Ce dificultăți în a mânca…. ce modificări la nivelul maxilarelor și articulațiilor (eh de astea nu am scapat de fapt)

În fine.. tratamente pe mulți ani la mulți dentiști din diverse orașe și din diverse etape ale vieții. Mai bine sau mai rău făcute, nu contează acum sufăr un pic din cauza unei articulații temporo-mandibulare mai instabile – probabil e necesar un aparat dentar? Guler? Vedem la momentul respectiv. În general am perceput ca bine ce mi s-a făcut mereu la dentist, niciodată ca rău. Chiar dacă cumva s-au schimbat în timp terapiile, chiar dacă o plombă pusă prost sau un dinte scos poate a modificat arhitectura gurii mele… în fine nu de asta vreau să mă plâng.

Vreau să mă plâng legat de o clinică, din centrul bucureștiului, verde, de piața victoriei- care se numește frumos… nu aș da numele de fapt, dar cred că e de recunoscut după ce am scris aici…

Vreau să spun că în primul rând nu înțeleg prin ce studii sau metode și-au mobilat și ce scaune stomatologice sunt alea de acolo. Dar nu mi se pare foarte normal ca eu să stau pe un scaun de dentist aproape culcată… în condițiile în care o gură este o gură, cu tot aspiratorul lor nu se poate extrage toată saliva de acolo – și când se lucrează în gură se creează multă multă salivă asta e clar! Ei bine la detartraj m-am înecat rău de tot, am tușit de am crezut că mor. Era o spălătură cu apă sărată și a ajuns toată în gâtul meu deja iritat (eram și un pic răcită, dar nu asta e important acum). Am pus pe seama … răcelii, și nu am crezut că e neapărat un lucru care se întâmplă mereu. Deși la poziția aia culcată… adică înțeleg meseria de medic și incovenientele pe care le-ar presupune un stat în altă poziție mai neplăcută de atât – dar și eu stau ore întregi pe scaun sau în picioare sau alergând prin spital.. asta e. Deci respect scăzut din punctul ăsta de vedere. Și nu, nu sunt așa scaunele de dentist peste tot pe unde am fost. Și nu am degete destule să număr la câți am fost.

Apoi… pasul doi. Tratat o carie simplă. Micuță. Aici a fost mai neplăcut pentru că a început după plombă (de 550 roni!!!) să mă doară. La rece, la cald la vorbit, la spălatul pe dinți. Nu e nimic e doar o sensibilitate mi s-a spus. Luați pastă de dinți senzitive. Luați gelul nostru cu fluor. Durerea a continuat, a crescut din ce în ce mai mult. Mă doare am spus. Lăsați că vedem dacă peste o săptămână de dat cu gel mai doare dăm jos plomba și vedem. S-a accentuat în așa hal de nu am mai putut să mănânc, să dorm noaptea. M-am dus la altcineva mai eficient și cu experiență și mai respectuos. Nervul meu murise. Era infecție extinsă. Puteam să ajung la sinuzită. La celulită. Drenaje, ace, intervenții, medicamente pe canalul nervului care au durat câteva luni!!!!

Nu m-am mai dus deloc deloc acolo, le-am scris un email în care am explicat cum era să mă nenorocească. Și aici iar proastă comunicare cu clienții. Medicul m-a sunat să și ceară scuze că nu m-a ascultat mai devreme și că a crezut că e doar o sensibilitate locală și nu și-a dat seama că trebuie să mă ia în seamă mai mult. Dar cred că ar fi trebuit să sune cineva de la recepție, acele domnișoare sexoase, blonde și arătoase care știu să-ți ia banii și să-și ceară scuze. Chiar dacă nu și-ar recunoaște vreo vină sau ceva… era politicos. Să zică că îți dau pastă de dinți în valoare de ceva…. periuțe 2 ani de zile. Orice. Dacă eram în altă țară… în SUA de exemplu pfffft ce ar fi făcut să nu fie dați în judecată. Aici nimic. Și nu, nu cred că a fost ceva care ținea doar de mine – a fost legat și de lucrare și s-a agravat pentru că nu m-au ascultat când m-am plâns de dureri crescânde. Și am lăsat acolo probabil peste 1500 de roni. Și am fost traumatizată. Și mi-a fost multă vreme frică – dacă la fel se va întâmpla și cu celelalte lucrări efectuate la ei? Să schimb tot? Ce să fac…

Nu știu de ce m-am gândit la asta acum, cred că am citit ceva pe undeva despre dentiști… dar ideea este… poate ar trebui să ne cerem drepturile. Mă doare! să zicem și să fim luați în seamă! Să nu-ți ia doar banii fără vreun fel de responsabilitate din partea lor. Și nu bani puțini!

O să vezi când o să ai și tu unul…

Asta pare să fie replica cheie în următoarele situații:

Înveți ceva util, vrei să înveți alte mame- cu mica precizare că totuși, poate ca medic pediatru, ca profesionist s-ar putea să nu ai idei chiar atât de proaste șî de idioate. Nu ești ascultată, sunt respinse din start ideile tale șî primești replica fatală. „O să vezi tu când o să ai copilul”… asociat pe alocuri cu „O să te schimbi total” ” nu o să mai fie nimic la fel” ” o să ți schimbi toate ideile” . Și a venit replica asta de la părinți care s-au văitat inițial că puștiul lor nu prea vrea să doarmă când îl pun în pătuț. Ca să afli ulterior că locul în care copilul era pedepsit pentru orice făcea era chiar pătuțul în care era lăsat să plângă 10-15 minute în funcție de lucrul pentru care trebuia pedepsit. Ați avut vreodată pisică? Ei bine, niciodată nu era pedepsit dacă făcea pipi în locuri nepermise, prin ducerea la locul de mâncare, la baie sau mai știu eu unde. Dacă cu pisica nu vrei asocieri nefaste, de ce ai face așa cu copilul?

Vrei să vorbești un pic despre Alfie Kohn și cât de mult te-a impresionat stilul lui și cât de multe idei ai preluat de la el… ca să se râdă de tine în multe feluri… da? tu chiar zici că nu o să ți pedepsești și lauzi copilul? Cum va învăța să intre la liceu bun? Cum va învăța să ia note mari? Aaaa nu e posibil să crești copilul așa, vei vedea în momentul când o să ai unul. Nu s-a întrebat nimeni: cum înveți un copil să învețe? Să vrea cunoaștere doar pentru că așa trebuie, nu pentru o notă, o școală, o diplomă ci pentru că cumva, undeva poate asta trebuie să facem cu creierul care ne-a fost dat.

Vorbești despre mâncare. Aici replica vine din zece părți și nu se oprește deloc. Vrei să alăptezi muultă vreme? Vai dar copilul mușcă, sau o să vezi că vrei să fugi de el să ieși din casă, sau laptele nu e de ajuns pentru el, o să fii obosită. Nu o să poți să dai de mâncare așa cum vrei tu, o să vezi cum o să refuze, o să vezi că la grădiniță o să vrea să mănânce ca ceilalți copii McDonalds și ce mănâncă ei și nu o să ai de ales.

Orice subiect ai atinge, orice lucru despre care te-ai documenta, nu este de ajuns. Pentru că aparent, toți neuronii îți dispar, uiți tot ce ai învățat, oricare este meseria ta… (din curiozitate, oare un om care învață programare, primește afirmația: o să vezi tu când deschizi calculatorul că nu e așa cum ți-ai închipuit. În fine poate e un exemplu prost ales).

Știu că multe din câte înveți depind de copil, dar eu dacă zic că voi vorbi cu copilul meu șî nu o să fie doar un obiect pus în pat, spălat, hrănit și ignorat cât să crească să nu știe să socializeze… cât de departe să fiu de adevăr? Cât de tare să îmi piară neuronii și să pierd ideile mele și cunoștiințele mele…

Înțeleg parțial…

Am ajuns la concluzia că îmi înțeleg parțial gândurile și dacă le aranjez într-o formă umană poate le vizualizez altfel

1. Mi-e frică. Aștept să treacă săptămânile ca să nu mai îmi fie frică. Să mai crească un pic. Să știu că se apropie de normal, de termen de viață. Așa între și între mă simt de parcă aș merge pe gheață subțire…

2. Mi-e milă de cei din jurul meu care suferă. Mi-e atât de milă că m-aș pune pe jos să plâng, am și făcut-o și știu că nu ajută. Nici pe ei, nici pe mine, nici pe bebe. Dar altceva ce să fac?

3. Mă simt vinovată că stresez nu numai pe mine, bebele ci sî pe drag… și așa suportă bietul destule. Și în condițiile astea.. cum aș putea să îł mai fac și pe el fericit? Cum să mai simtă că e iubit? Cum să mai simtă cei din jur că îi iubesc? Cum să mă împart?

De ce?

Nu pot să zic că am înțeles vreodată de ce pot să scriu mai mult sau de ce simt nevoia să scriu atunci când sunt mai tristă. Poate ca în Harry Potter- când simțea Dumbledore că are prea multe gânduri în cap și nu le poate concentra la un loc, le scotea frumos și le punea în Pensiv și le analiza la rece. Ei bine nu avem asemenea tehnologii la dispoziție, așa că toate gândurile nespecifice haotice, care nu mă lasă să dorm și pe care le analizez și le retrăiesc iar și iar în diverse forme, conversații închipuite repetate, reconstruite… nu am ce să le fac decât să le ordonez cumva, nu neapărat să înțeleagă cineva, nici măcar eu. Sau poate vor fi clare

Frică. Mi-este frică. Rațională, irațională. Frică pentru fiu. Frică pentru soț. Frică pentru ceilalți dragi din jur.

Neputință. Nu pot controla multe lucruri. Nu pot controla nimic. Și din inutilitățile care sunt sub controlul nostru… sunt atâția factori în jur care pot influența aceste lucruri aparent sub controlul nostru încât e aproape inutil faptul că am putut controla ceva.

Doar o explicație scurtă. De exemplu poți decide să ai un copil. Poți controla: de acum nu ne mai protejăm. De acum putem concepe un copil. Putem controla frecvența actelor sexuale, locul, momentul. Putem orientativ să folosim calendare și teste de ovulație. Dar dacă se întâmplă sau nu, când se întâmplă, ce întârzieri apar… nu mai e sub controlul nostru. Ce se întâmplă cu el la o lună, două, cinci. Nu putem controla. Putem merge la medic, face ecografii, lua vitamine, mânca sănătos (oare asta măcar e sub controlul nostru? Dacă ai o poftă irațională de ceva ce știi că e rău- să zicem McDonalds și îți pierzi pentru un moment decizia de a mânca bio? – e doar o dată ! ), dar la final nu putem ști sigur rezultatul. Nu e în controlul nostru, oricât am vrea, nu putem proteja mica ființă dinăuntru de toate problemele din jur, nu e în controlul nostru să fie sănătos până la capăt. Speranța e undeva departe de noi…

E cineva bolnav. Putem alege – uneori în cunoștiință de cauză, uneori la recomandări din exterior… un curs de tratament, niște medicamente, niște pansamente. Dar apoi pierdem controlul. Nu mai ține de noi. E undeva departe speranța.

Ce e în controlul nostru? Respir de câteva ori, îmi trimit rugăciunea și speranța acolo undeva sus și aștept. Și respir și sper. Și nu am ce altceva face…

Cezarienele… din nou

Ca să încep anul din forță am să zic două vorbe legat de știrea care a băgat lumea în panică. A apărut o oarecare știre legată de faptul că ministerul sănătății, scandalizat de numărul cezarienelor la cerere din ultimii ani, nu va mai deconta cezariana la cerere. Și panică, femei care vin la cezariană, femei supărate „eu plătesc CAS de ce să nu aleg cum nasc etc etc”

Dar e de menționat… că nu a fost vreodată decontată cel puțin în spitalele de stat cezariana la cerere. Pentru că nu ai cum șî nu ai voie să pui diagnosticul cezariană fără să fie însoțit de un al doilea diagnostic de genul – placenta praevia, distocie de bazin, diabet, hipertensiune – și nu cred că în inițiativa lor, ministerul a pus și o listă cu afecțiunile ptr care ai voie să faci cezariană. Evident ai voie pentru circulara de cordon, pentru uter cicatricial (adică cezariană deja făcută), anomalii de prezentație etc etc.

Cred că măsura aceasta afectează privatul… unde te duceai, făceai contract, bifai cezariană și era clar că de vreme ce ai bifat cezariană cu 3 luni înainte, e posibil să nu fie de urgență. Deși și aici sunt motive… poate avea ceva deja mama etc etc.

Deci e o măsură aiurită, care nu cred că va ajuta prea mult să scadă numărul cezarienelor.

Pentru că la noi în țară nu există travaliu așa cum ar fi. Adică să vii ca femeie în spital, să bifezi pe un plan de naștere oficial ce manevre dorești și ce nu dorești și cum vrei să fii tratat. Și se face totul pe bandă rulantă, nu ești întrebat, ești umilit. Nu poți alege să se facă alte manevre și nici nu se cunoaște de exemplu că se poate masaj perineal tot timpul travaliului- moașele sunt pregătite pentru asta, și duce la scăderea incidenței epiziotomiei. Că nu e nevoie de cot pe burtă. Că nu ar trebui să stai neapărat pe masă în poziția aia, că ai putea teoretic alege poziția, alege ce faci în travaliu- să te plimbi, să bei apă. Că ai putea primi copilul după naștere în brațe și să nu te mai desparți de el, toate manevrele putând fi făcute cu el pe mamă (în alte țări așa e protocolul oficial!)… dar nu! La noi astea sunt oribile pe bandă rulantă și degradante, iar singura opțiune civilizată, pare sa fie cezariana. Nu poți să iei o opțiune fără să oferi varianta bună și corectă a normalului…

Apropo de asta: Fază urâtă la o maternitate. Masa nu era ridicată din spate deci se împingea destul de greu. Moașa se suise de tot pe mamă și o sufoca… ce să împingă, nu putea să respire! Și a ieșit copilul ametit (cred că îi dăduseră Myalgin) și s-a colorat dar nu mișca în primul minut. Și a fost ok apoi. Mama a întrebat de bebe ceva, și moașa supărată că mama o gonise de pe ea când încerca să respire i-a răspuns „cum să fie bine copilul dacă nu ai împins cum trebuie?”. Aiurea de tot. La al doilea copil…. sigur femeia va alege cezariana! Și a cui să fie vina?