Ce nu îmi place – cauza depresiei mele

Mi-am identificat cauza depresiei de sarcină.

Ar trebui să povestesc că am fost întotdeauna relativ independentă. La modul nu îmi place să chem soțul să mă ajute să car cumpărături sau bagaje. Nu am făcut asta mai niciodată (și la începutul sarcinii chiar făceam cumpărături mai serioase și căram sacoșe întregi mari). Nu îmi place să aștept, să fiu plângăcioasă, să stau să mă ducă în diverse locuri cu mașina. (asta e partea a doua, ar fi trebuit să îmi fac naibii curajul să urc la volan ca să nu mai fie asta o problemă).

Dar acum nu mai car. Am diverse dureri, un spate, o vezică, un pipi des. Nu mai fac cumpărături mari și obosesc oricum foarte repede cărând mini lucrurile pe care sunt în stare să le mai cumpăr. În momentul când o sticlă de lapte + portocale + banane + alte 2-3 chestii prin casă, să nu mai zic că dacă îmi trebuie domestos….- pun probleme de cărat și renunț ba la una, ba la alta și îmi limitez greutatea, deja e o problemă.

Nu mai dau cu aspiratorul și era una din relaxările mele, o satisfacție să vezi cum dispar tot praful și mini impuritățile de pe jos în câteva minute- casă mică, covoare puține.

Am călcat mult mai puțin pentru că mi se pare grea masa de călcat de mutat de colo colo. În concluzie câteva zile a stat într-un colț în sufragerie. Dar în general hainele au fost foarte bine întinse și prea puțin călcate.

Curățenia deci ar mai putea fi îmbunătățită conform standardelor mele. Ca să nu mai zic că îmi fac probleme legate de mirosul de clor al domestosului și de cât de toxic ar putea fi pentru bebe.

Fug de frig și prefer drumurile cu mașina. Am ajuns să mergem metaforic „la pâine” cu mașina.

Știu știu sunt femei care muncesc la maxim până în ultima zi dinainte să nască. Și nasc la termen cu bine.

Dar cine îmi garantează că totul va fi bine? Pentru că acum sunt bântuită de frici și griji. Și de vinovăție.

Și nu îmi place să aștept, nu îmi place să fiu dependentă de seri târzii sau weekenduri pentru cumpărături. Nu îmi place nu îmi place.

Fi-r-ar traficul din București că poate mi-aș face curaj să conduc un pic poate ar fi altfel.

Dar nu îmi place de mine așa. Și mă adânccesc în depresie.

Anunțuri

Mai multă comunicare…

Am văzut ieri o știre, se pare că felul în care știrile protv prezintă reportajele medicale mereu mă pun pe foc și îmi vine să tot scriu. Dar acum sunt convinsă că adevărul e undeva la mijloc. Evident nu ar strica să fie prezentat într-un fel mai profesionist și mai documentat, dar știrile nu sunt pentru educarea populației deși ar putea fi, și ar fi o idee chiar bună. În fine, în altă țară poate… sau altă dată. Sau poate doar eu simt că ar trebui un pic educată populația…

În fine știrea, de undeva din Galați

http://stirileprotv.ro/stiri/sanatate/bebelus-externat-cu-clavicula-rupta-din-maternitatea-galati-parintii-ii-acuza-pe-medici-pe-malpraxis.html

,pe scurt, bebe externat din maternitate cu fractură de claviculă, părinții doresc acum să dea în judecată sau să afle ce și când s-a întâmplat și de ce are copilul fractură de claviculă.

În fine, nu comentez legat de naștere, pentru că părinții spun că nu a fost niciun medic la naștere și asta nu am de unde ști dacă chiar se întâmplă sau nu (oricum în alte țări nu vine medic la naștere niciodată, decât dacă e ceva super super complicat, acolo moașele ghidează tot travaliul). Au zis că nu a fost neonatolog decât după naștere, dar peste asta s-a trecut oricum la știre- evident că după naștere vine medic neonatolog, acolo sau pe secție sigur vede un medic copilul.

Dar partea ciudată este că au zis că abia la externare le-a zis cineva că este vorba de o fractură de claviculă și părinții au fost șocați și nu știu când și cum s-a întâmplat, dacă s-a întâmplat înainte sau după naștere.

În fine aici cred că reporterul foarte documentat trebuia să arunce două vorbe, o statistică mică ceva – fractura de claviculă este foarte foarte întâlnită în cazul nașterii naturale, se vindecă ușor, nu lasă sechele, nu e nevoie de niciun fel de tratament și da uneori poate trece neobservată pentru că nici nu are semne prea evidente.

Dar apoi, întrebând lumea din jur, mi-am dat seama că toți ar fi fost oarecum șocați dacă auzeau că al lor bebe are fractură de claviculă. Și mi-am dat seama că este într-adevăr o problemă de comunicare. Adică da, noi în general facem externări pe bandă rulantă, punem frumos diagnostice și poate nu întotdeauna li se explică tinerilor părinți ce înseamnă fiecare diagnostic și de ce nu pune probleme… adică pe o externare standard pot să apară:

Icter fiziologic

Circulară de cordon

Cefalhematom

Bosă

Echimoze faciale

Hemangioame.. palpebrale etc

Fractură de claviculă

Infecție materno fetală de etiologie neprecizată

Hipoglicemie neonatală tranzitorie

și mai sunt edeme palpebrale și mai sunt multe multe alte lucruri… perfect normale, lucruri care se pot întâmpla în timpul nașterii naturale, bebe poate avea vânătăi pe față, pot fi ochișorii umflați, da, clavicula se poate rupe, poate avea pete roșii pe pleoape sau pe față – aceste hemangioame, poate să iasă ceva ușor modificat la analize uzuale, dar pentru că nu se găsește vreun microb anume, așa apare diagnosticul… Și stau să mă gândesc că poate nu le explicăm părinților suficient ce anume înseamnă fiecare diagnostic și ce implică și faptul că trebuie să stea liniștiți. Și de aici știri ca cea de mai sus. Și cu un reporter neinformat, un avocat binevoitor pac apare și procesul și scandalul și comentariile „medicii sunt nenorociți etc etc”. (nu mi-a plăcut nici comentariul reporterilor – părinții nu știu dacă fractura a apărut în timpul nașterii sau după – oarecum îmi dădea de înțeles că omul știe totuși că fracturile apar în timpul nașterii, dar a lăsat acest comentariu în speranța că poate poate un om va interpreta știrea la modul – fractură după naștere hmm dacă a dat cineva cu copilul de pereți sau l-a scăpat pe jos eventual. Ca să se adauge un pic de sare și piper la știre).

În fine greșeli de ambele părți repet, poate ar trebui să mai educăm un pic populația și oamenii și să explicăm fiecare pas și fiecare diagnostic și poate încet încet reporterii aceștia nu vor mai avea de lucru și poate, poate ar trebui să învețe și ei cum să prezinte știrile și să caute subiecte nescandaloase, în loc să le inventeze.. sau să le transforme după mintea lor…

Lista 1 – acum nu îmi place…

Am vreo 2 liste de făcut. Una e mai ușoară, cealaltă e cam complexă. Una este cu lucrurile care nu îmi plac, în principal specific românești, despre care sper că poate într-o zi se vor corecta (includ bineînțeles și lucruri legate de îngrijirea copiilor, pentru care mi-aș face insignă pe care să scrie frumos PEDIATRIA -ca poliția sau FBI-ul și să le țin un curs de educație părinților – încă nu se poate face asta din păcate). A doua listă e cu ce promit că nu voi face după ce se naște bebe… aia este cea grea pentru că este muuuuuult.

Lista cu ce nu îmi place, dar absolut deloc… Nu e un top în ordine, e doar random în funcție de ce îmi aduc aminte

1.  Căciulile în capul copiilor când nu este nevoie- în parc la 20 de grade, în casă la orice temperatură, la sugarii mici pentru că probabil nu au păr în cap… Includ aici și supra îmbrăcatul. Cu exemplul, văd copii în costumașe gen de schi, la plus 10 grade. Cu fular și căciuli. Și îmi vine să le plâng de milă.

2. Copiii foarte mici care papă la McDo. Adică abia au învățat să meargă șis ă vorbească și sunt cu cartofiorii prăjiți și cu sucul cel mai mic – care e f mare! în mână. Sau la KFC. Sau care au diverse din supermarket, sticluțe din acelea colorate turbat, verde, albastru, roz care au dop ca de biberon. Habar nu am cum se numesc. Parenting fail. Înțeleg copiilașii care ronțăie covrigi pentru dinți, mai greu de înțeles cu pufuleții în schimb.

3. Marsupiile din comerț, cele neergonomice, în care copilul stă spânzurat ca în hamul de bungee jumping. Să îi opresc pe stradă să le zic cât de rău fac coloanei și piciorușelor micuțului?

4. Ideea că dacă mergi undeva… gen să zicem IKEA, la masă, trebuie să ocupi o masă toată jumătatea de oră cât persoana cu care ești stă la coadă. Timp în care niște bieți amețiți care se plimbă cu tava în mână ar putea să mănânce și să plece deja. Asta nu o înțeleg și nu am înțeles-o vreodată. Mai ales că, există zonă cu canapele de odihnă pentru cei care nu pot sta la coadă în picioare. Eu gravidă fiind, am stat cuminte mereu la coadă și mi-am căutat apoi măsuță. Recunosc uitându-mă urât la cei care țin mese ocupate. Chiar mi se pare cea mai mare lipsă de bun simț.

5. Cei care aruncă gunoi pe stradă. Sau din mașină. Când la 2-3 metri e un coș de gunoi. Și nu e plin. Și nu e zonă fără coșuri de gunoi (da, există și din astea, dar totuși… nu poți căra o hârtie în buzunar încă o vreme?)

6. Obsesia românilor pentru curent. V-am zis de mămica din maternitate, care și-a văzut proaspătul nou născut cu ochișorii umflați – efect secundar al nașterii – și a zis (afirmat nu întrebat), a tras-o curentul…. No comment. Mă enervează obsesia asta pentru că sufăr eu. Când merg cu maxi sau transportul în comun, e căldură criminală și miros la fel… și ei vor să închidă geamurile.

Hmm cred că atât acum dar sigur mai completez cândva pe lista asta pe măsură ce mi-aduc aminte…

 

Despre Spital Prieten al Copilului…

Se pare că este o mare muncă acum, să poți să declari maternitatea pe care o ai în grijă ca spital prieten al copilului. Nu știu ce beneficii există pentru spitalul în sine, nu m-am interesat de partea asta, dar de vreme ce se chinuie toțî să intre în această categorie… trebuie să fie ceva important totuși.

Dar iată ce reguli trebuie aplicate:

 

În 1989, OMS şi UNICEF au elaborat Declaraţia comună Protejarea,încurajarea şi susţinerea alăptării: rolul specific al serviciilor de maternitate”. Acest document descrie modul specific în care maternităţile pot promova alăptarea.

Cei “Zece Paşi pentru o alăptare încununată de succes” sunt un rezumat al principalelor recomandări ale “Declaraţiei comune” şi reprezintă baza pentru “Iniţiativa Spitalul Prieten al Copilului”. Dacă o maternitate doreşte să fie desemnată Spital Prieten al Copilului, ea trebuie să respecte şi să pună în aplicare toţi cei 10 paşi.

1. Să aibă o politică scrisă privind alăptarea care să fie comunicată regulat întregului personal de îngrijire.

2. Să instruiască întregul personal de îngrijire în scopul aplicării acestei politici.

3. Să informeze toate gravidele despre avantajele alăptării şi aspectele practice ale alăptării.

4. Să ajute mamele să înceapă alăptarea în primele cinci minute după naştere sau imediat ce mama îşi revine după anestezie (pentru naşterile prin cezariană cu anestezie generală).

5. Să arate mamelor cum să alăpteze şi cum să menţină secreţia lactată chiar atunci când sunt despărţite de copiii lor.

6. Să nu ofere nou-născuţilor alimente sau lichide, altele decât laptele matern, cu excepţia cazurilor cu indicaţie medicală.

7. Să practice rooming-in-ul, care permite mamei şi copilului să rămână împreună 24 ore pe zi.

8. Să încurajeze alăptarea la cererea copilului.

9. Să nu ofere suzete sau tetine (biberon) copiilor care sug la sân.

10. Să încurajeze constituirea grupurilor de sprijin pentru mame şi să orienteze mamele către aceste grupuri de sprijin la externarea din maternitate.

În pachetul informativ pentru spitale este descrisă modalitatea de a introduce în practică cei Zece Paşi.

(mai multe informații de pe site-ul: http://www.spital-prieten.ro/cei-10-pasi-pentru-o-alaptare-de-succes/)

De ce am  vrut să scriu asta? Pentru că la noi totul e bun și frumos pe hârtie. Am văzut spitale în care se muncește pentru asta, în care copiii sunt lăsați lângă mame, mamele ajutate să alăpteze la cerere, nu se dă lapte praf decât în situații extreme și atunci în niciun caz din biberon – se preferă linguriță, căniță, seringă, orice ca să nu se strice posibilitatea de alăptat a copilului. Am văzut șî știu că există asta, deci nu e doar un mit. Da, nu se aplică neapărat toți pașii, se încearcă pe unde se poate și în limita posibilului – skin-to-skin, după cum am zis anterior, se face destul de rar, asta sper să se schimbe…

Dar ca în orice… există și uscăciuni. Mi-a fost povestit de curând despre o întâmplare, cineva care a născut într-o maternitate privată, spital prieten al copilului, o persoană care plătise pachețel separat pentru consultant lactație și skin-to-skin la nastere, cu promisiunea că va primi copilul chiar dacă este cezariană. Cu multe promisiuni… nu avem biberoane, încurajăm alăptatul, o să vină la dumneavoastră în fiecare zi cel puțin consultantul de lactație să vă pună bebelușul la sân etc. Dar iată că … s-a făcut cezariană, nu i s-a dat copilul deloc în salon, nici vorbă de consultantul plătit și promis. Nu a fost lăsată să alăpteze în primele 48 de ore, pe motivul că „laptele tău este toxic” – aparent pentru că primea antibiotic, dar nu s-a obosit cred, nimeni să citească prospectul măcar să vadă că nu contraindică alăptatul antibioticul primit de mamă (cred că era o cefalosporină.. in fine). Ea a trebuit să se mulgă, să arunce laptele, iar copilul a primit lapte formulă din biberon.

Asta într-o maternitate privată, unde zici că mergi ca să naști așa cum vrei și să fii cu copilul aproape (nu mai zic nimic de motivele pentru care a ajuns la cezariană, pentru că ea voia să nască pe cale naturală și totuși… motive valide cu adevărat nu au fost)…

Și acum mă întreb ce putem face? Oare acest spital merită în continuare emblema prieten al copilului? Eu aș zice că nu. Și i-am spus și ei, ar trebui totuși să-și apere drepturile. Nu știu încă ce variantă e cea mai bună și cum putem să contactăm oficialii care se ocupă de această acreditare, dar poate ar merita un mic control zilele acestea. Și sunt curioasă cum ar putea explica prezența atâtor biberoane în spital? Și rooming-in-ul care nu există decât pe hârtie. Și consultanții care nu sunt în spital? Și.. și… și..

Pentru cine e curios, poate să găsească ce unitate sanitară privată din București are titlul acesta, pentru că momentan, din câte am văzut este una singură. Și degeaba.

Apropo, nu e prima poveste de gen care vine din acest spital. Și mai am prieteni care trebuie să nască curând tot acolo. Sper să nu fie tot o poveste de acest gen pentru că deja începe să fie suspect.

Bine și rău în sfaturi…

Zilele acestea mi-am pus întrebări, gândindu-mă la mamele care nu alăptează și la bebeii care primesc lapte praf. Asta pentru că de curând, o cunoștiință a primit recomandarea de a da lapte praf nou născutului, la interval de 3 ore (aproximativ acesta este intervalul pentru că laptele formulă are un timp crescut de digestie și evacuare gastrică iar senzația de foame se instalează mai târziu)… dar atunci când copilul plânge între hrăniri, părinții au fost sfătuiți să îi dea ceai ca să tacă. Sau suzetă, sau să îl păcălească. M-a surprins un pic recomandarea – și situația în sine, mama era o persoană care voia să alăpteze, dar i s-a spus de la început că nu are lapte destul și nu va avea (nu înțeleg din ce motiv) și că mai bine dă lapte formulă. În fine, nu am înțeles de ce nu a fost învățată despre alăptat, de ce nu s-a încercat mai mult, mai ales că acest caz nu este singular, mai ales că era vorba despre o maternitate privată.

Ulterior am dat peste acest articol, și mi-este rușîne să pun link către el, mă surprinde că în anul 2014 mai există așa ceva pe internet și mi-este tare frică… că poate și alți oameni au citit șî l-au acceptat ca bun. http://www.mamicamea.ro/alimentatia/cum-se-stabileste-un-orar-de-alimentatie-pentru-nou-nascut.html

Am senzația că sursa lor de bibliografie a fost din secolul trecut cel puțin… Avantajul unui program fix de alaptare este acela ca ofera mamei un indicator practic pentru orele de alimentatie. In plus ea poate urmari mai usor daca sugarul plange de foame sau din alte motive; acest program o ajuta pe mama la impartirea timpului, asa ca ea isi poate planifica si alte treburi casnice sau se poate odihni in timp ce sugarul doarme. Ideal ar fi ca mama sa ajunga sa hraneasca sugarul aproximativ la orele 6.00-10.00-14.00-18.00-22.00. La multi sugari acest orar se stabileste catre varsta de 6 saptamani.

Sursa: http://www.mamicamea.ro/alimentatia/cum-se-stabileste-un-orar-de-alimentatie-pentru-nou-nascut.html#ixzz2sSgi4uED

Cum să mai susții așa ceva? Când deja se stie bine că singura metodă prin care se reglează în mod natural și minunat cererea și oferta cantitate de lapte-necesar nou născut este alăptatul la cerere??? Că nu mai sunt de actualitate nici sfaturile să stai cu copilul 10-15 minute la un sân, să fie mutat la celălalt… Sugarul știe singur și alege… dacă ii e sete bea un pic la început, dacă golește sânul primește și lăpticul bogat în lipide, cel caloric care îl ajută la crescut în greutate. Și în funcție de intervalul dintre supturi se reglează și compoziția lăpticului și e mereu adaptată nevoilor bebelușului…

În fine nu mi-a venit să cred că am dat peste un astfel de articol, nu mi-a venit să cred că nu am putut scrie un comentariu, deși am fost foarte tentată…

Și ca să închei, aș lăsa un link către un filmuleț de pe site-ul pediatrului/consultant în lactație Jack Newman. Ca să vedeți și un așa da (pentru cine e interesat sunt mult mult mai multe filmulețe acolo)

http://www.breastfeedinginc.ca/content.php?pagename=vid-reallygood

Despre alăptare… începutul

Despre alăptare pot să zic și să tot zic la nesfârșit… și ar fi doar începutul. Nu pot să mă declar expert în niciun caz, dar învăț și pe parcurs ce învăț încerc să ordonez și să dau mai departe.

Probabil am mai vorbit cândva despre skin-to-skin pe scurt, dar este unul dintre cele mai normale lucruri care ar trebui să se facă peste tot, în orice maternitate (în afară pare să fie unul din standardele din protocoale și din ceea ce se întâmplă în maternități).. dar la noi sunt tot felul de frici nefondate și tot felul de inconveniente inventate peste care s-ar putea trece dacă s-ar vrea cu adevărat, dacă s-ar educa mamele și personalul medical asupra acestei manevre simple, dar cu efect maxim asupra vieții bebelușului și al alăptării.

Practic: după ce iese bebelușul pe lume, ar trebui luat și pus direct pe burtica mamei în primele minute după naștere, lăsat în pace până găsește sânul șî începe să sugă singurel. Are efecte clare asupra inițierii și stimulării secreției lactate, iar bebe, bazându-se nu numai pe instinct, învață reflexul de supt singur, fără a fi forțat în niciun fel și într-un mod foarte natural. Cred că este minimul care ar trebui făcut, având în vedere că la noi nașterea este așa cum este, destul de medicalizată – cezariene, ocitocine, epidurale. Ar contracara efectul acesta nenatural și ar ajuta la intrarea lucrurilor pe un drum mai normal.

De ce nu se face?

1. Le este frică de microbi.

Dar mi se pare absurd să susții că este mai bine ca pielea bebelușului să fie în contact cu microbii de prin spital și de pe mâinile personalului medical decât cu pielea mamei (mai ales în cazul nașterilor vaginale,!). La cezariene copiii se scot de obicei în scutecele sterile – aici să zici că e justificată frica lor – parțial, pentru că tot mai bine ar fi ca primii microbi cu care intră în contact să fie cei ai mamei.

2. Hipotermie

Le este frică, că bebele acea creatură firavă, cu reglare a temperaturii aproape absentă, va suferi de frig dacă este în contact cu mama. Dar pielea mamei se încălzește, tot un răspuns hormonal și în plus – copiii se scot, se pun sub o masă radiantă și sunt lăsați acolo să se adapteze. Nu văd de ce e mai bună varianta asta decât contact apropiat cu mama. Singura problemă este că în sălile de cezariană este posibil să fie un pic mai răcoare decât în salonul de nou-născuți, dar un bebe învelit și pus pe mamă tot ar trebui să fie mai bine. Părerea mea

3. Manevre medicale

Aspiratul nasului, dacă e necesar, vaccinare, injectare vitamina K, cu puțină voință toate ar putea fi făcute cu bebelușul în contact cu mama. Și cu beneficii: sunt studii care demonstrează că un bebe în mediul lui s-ar putea să simtă mai puțin durerea manevrelor. În plus e posibil ca în procesul de adaptare cu mama să învețe să respire mai ușor, să tușească și să nu mai fie nevoie de sonde și sondițe de aspirare (aici trebuie să știți că sunt medici, sunt maternități care nu aspiră obsesiv și mai ales dacă nu este nevoie)

Cântăritul, altă manevră, ar putea aștepta până după ce se finalizează acest prim contact mamă – copil. Sau ar putea să facă un minim de manevre, un cântărit, un șters, aspirat, foarte rapid și apoi să pună pe bebe în contact cu mama.

4. Adaptare dificilă, probleme

Aici am gânduri împărțite. De exemplu un bebe care a ieșit din cezariană sau din mamă anesteziată sau sau… etc ar putea fi mai amețit. Ar putea să aibă nevoie de un pic mai mult timp și îngrijire – ceva oxigen sau alt tip de tratament. Nu știu să zic aici. Deși am convingerile mele că și contactul cu mama ajută, dacă chiar este o problemă de ordin medical… aș întârzia puțin acest contact până echilibrez bebele și apoi pus în contact cu mama (asta aș vrea în cazul meu, nu aș insista să mi aducă pe bebe, dacă știu că poate ar avea nevoie de altceva). Am să mai gândesc și să citesc asupra acestui subiect.

Pentru că e ușor să zici: nu ar apărea probleme dacă nașterea nu ar fi foarte medicalizată așa cum se face, dar adevărul este altul. Nașterea este o procedură medicalizată, multe femei aleg să nască cât mai natural posibil, dar cel puțin la noi în țară… eu zic că trebuie să adaptăm naturalul cu noile manevre pentru a contracara efectul.

Adică… skin-to-skin ar trebui să fie pentru toți bebelușii și toate femeile, indiferent de cum au născut. Nu e ceva excentric care să fie adoptat doar de acele femei care au avut curajul să nască 100% natural.

Consultant și consilier în lactație…

Am citit zilele trecute un articol pe un blog legat de campaniile agresive ale companiilor de lapte praf, campanii care la prima vedere par pro-alăptare – doar toate site-urile au scris la început: laptele de mamă e cel mai bun aliment pentru copil. Dar prin sfaturile lor e posibil să înspăimânte o mamă care are probleme cu alăptatul sau mici griji… în fine mi se pare ciudat să zici că dai sfaturi de alăptare și ești companie de lapte praf.

Dar ce mi-am dat seama este că se face o mică confuzie… care nu este așa de mică. Între consultant și consilier lactație. De exemplu pe site-ul unei firme de lapte praf, la echipa medicală, sau echipa de … oameni care scriu articole erau niște consilieri lactație. Ei bine ca să fii consilier lactație, trebuie să faci ceva curs, sau să fii pasionat de alăptare, să lucrezi în domeniu, să ai ceva cunoștiințe.. e relativ simplu, te înscrii, plătești abonamente, îți figurează numele undeva. Și este apreciat site-ul sau articolul pentru că are la bază un consilier profesionist.

Consultantul în lactație nu are voie să fie afiliat nici unei companii de lapte praf, biberoane sau orice are legătură cu această industrie. O persoană, medic, asistentă, moașă, persoană cu studii în biologie etc poate deveni Consultant acreditat, doar după ce termină un curs acreditat special, face multe ore de practică și dă un examen complex care se dă o dată pe an, simultan în toată lumea. Deci este un pic mai complicat și eu cred că această diferență este importantă. Și certificatul nu ai voie să îl păstrezi fără dovada de educație continuă, fără ca o dată la 10 ani să dai din nou examenul. Cum am zis mai complicat.

De exemplu eu acum, sunt medic, știu câte ceva de alăptare și fac cursul, pot să mă înscriu pe niște site-uri eventual să primesc niște publicații și să mă numesc consilier. Dar nu consultant, nu înainte de a da examenul, nu înainte de face practica. Și niciodată afiliată unei companii de lapte praf. (din câte știu dacă ești consultant acreditat și se descoperă legătura ta cu o firmă de lapte praf riști să îți pierzi certificatul și nu știu când și dacă ai voie să dai din nou examenul- la modul, un consultant nu va apărea într-o poză pe internet, la firmă de lapte praf, îmbrăcat în halat alb cu numele firmei vizibil pe el)

Se profită la noi în țară mai ales de asemănarea în termeni. Consilier și consultant…