De ce?

De ce râzi? De ce râzi? Nu știi că ai murit și noi plângem? Și râzi iar. Ești fericită. Și bine…

Si visez iar și iar asta. Și plâng când îmi aduc aminte.

Îmi șterg lacrimile, îl iau în brațe. Îi dau să mănânce și adoarme vesel. Zâmbește așa șmecherește.

Țin în brațe, viitorul, Mamaie. Și o să fie un om bun, așa cum ne-ai învățat tu…

Monument omagiu…

Se zice că așa e legea vieții. Unul vine altul pleacă. Se face loc pentru noile generații. Pentru nepoți, strănepoți. Dar dacă așa trebuie să fie, totuși nu ne ajută nimic să trecem mai departe peste durere. Logica nu ajută. Rațiunea de a ști că așa trebuie să fie. Că e o vârstă înaintată, că anii trec și trebuie să plece dintre noi. Nimic nu ajută.

Cum se poate ca în decurs de o lună să se schimbe totul în viață atât de frumos și apoi atât de urât? Apare un mic suflețel de ținut în brațe, ușor de iubit, drăguț care umple sufletele… și 3 săptămâni mai târziu, pleacă dintre noi unul din cele mai mari suflete care a fost vreodată pe aici. A avut nevoie Doamne Doamne de ea acolo sus. Și ne-a lăsat pe noi în urmă. Ce mai e de zis? Nu pot nimic să facă nici gândurile, nici doliul, nici consolările deșarte. Nu poate nimic să aline dorul și dorința de a o mai vedea o dată, de a mai vorbi cu ea. Nimic nu ajută și niciodată nu va fi cu adevărat consolare.

A plecat dintre noi și nu știu și nu pot să mi închipui cum lumea întreagă nu și-a dat seama de pierdere. Nu au căzut munții și pădurile. Nu ne-am topit cu toții de tot. Pentru că a fost unul din cele mai bune suflete de pe acest pământ, unul din cele mai bune suflete trimise vreodată de Cel de Sus și nu știu cum poate fi vreodată înlocuit de noile generații…

Ce trebuie să fac acum? Să-mi cresc copilul să fie un om bun ca plată a acestei datorii uriașe față de Ceruri.

Și poate într-o zi să ne revedem undeva acolo sus. Până atunci rămân cu dorul care nu se va stinge niciodată…

Ce nu îmi place – cauza depresiei mele

Mi-am identificat cauza depresiei de sarcină.

Ar trebui să povestesc că am fost întotdeauna relativ independentă. La modul nu îmi place să chem soțul să mă ajute să car cumpărături sau bagaje. Nu am făcut asta mai niciodată (și la începutul sarcinii chiar făceam cumpărături mai serioase și căram sacoșe întregi mari). Nu îmi place să aștept, să fiu plângăcioasă, să stau să mă ducă în diverse locuri cu mașina. (asta e partea a doua, ar fi trebuit să îmi fac naibii curajul să urc la volan ca să nu mai fie asta o problemă).

Dar acum nu mai car. Am diverse dureri, un spate, o vezică, un pipi des. Nu mai fac cumpărături mari și obosesc oricum foarte repede cărând mini lucrurile pe care sunt în stare să le mai cumpăr. În momentul când o sticlă de lapte + portocale + banane + alte 2-3 chestii prin casă, să nu mai zic că dacă îmi trebuie domestos….- pun probleme de cărat și renunț ba la una, ba la alta și îmi limitez greutatea, deja e o problemă.

Nu mai dau cu aspiratorul și era una din relaxările mele, o satisfacție să vezi cum dispar tot praful și mini impuritățile de pe jos în câteva minute- casă mică, covoare puține.

Am călcat mult mai puțin pentru că mi se pare grea masa de călcat de mutat de colo colo. În concluzie câteva zile a stat într-un colț în sufragerie. Dar în general hainele au fost foarte bine întinse și prea puțin călcate.

Curățenia deci ar mai putea fi îmbunătățită conform standardelor mele. Ca să nu mai zic că îmi fac probleme legate de mirosul de clor al domestosului și de cât de toxic ar putea fi pentru bebe.

Fug de frig și prefer drumurile cu mașina. Am ajuns să mergem metaforic „la pâine” cu mașina.

Știu știu sunt femei care muncesc la maxim până în ultima zi dinainte să nască. Și nasc la termen cu bine.

Dar cine îmi garantează că totul va fi bine? Pentru că acum sunt bântuită de frici și griji. Și de vinovăție.

Și nu îmi place să aștept, nu îmi place să fiu dependentă de seri târzii sau weekenduri pentru cumpărături. Nu îmi place nu îmi place.

Fi-r-ar traficul din București că poate mi-aș face curaj să conduc un pic poate ar fi altfel.

Dar nu îmi place de mine așa. Și mă adânccesc în depresie.

Înțeleg parțial…

Am ajuns la concluzia că îmi înțeleg parțial gândurile și dacă le aranjez într-o formă umană poate le vizualizez altfel

1. Mi-e frică. Aștept să treacă săptămânile ca să nu mai îmi fie frică. Să mai crească un pic. Să știu că se apropie de normal, de termen de viață. Așa între și între mă simt de parcă aș merge pe gheață subțire…

2. Mi-e milă de cei din jurul meu care suferă. Mi-e atât de milă că m-aș pune pe jos să plâng, am și făcut-o și știu că nu ajută. Nici pe ei, nici pe mine, nici pe bebe. Dar altceva ce să fac?

3. Mă simt vinovată că stresez nu numai pe mine, bebele ci sî pe drag… și așa suportă bietul destule. Și în condițiile astea.. cum aș putea să îł mai fac și pe el fericit? Cum să mai simtă că e iubit? Cum să mai simtă cei din jur că îi iubesc? Cum să mă împart?

De ce?

Nu pot să zic că am înțeles vreodată de ce pot să scriu mai mult sau de ce simt nevoia să scriu atunci când sunt mai tristă. Poate ca în Harry Potter- când simțea Dumbledore că are prea multe gânduri în cap și nu le poate concentra la un loc, le scotea frumos și le punea în Pensiv și le analiza la rece. Ei bine nu avem asemenea tehnologii la dispoziție, așa că toate gândurile nespecifice haotice, care nu mă lasă să dorm și pe care le analizez și le retrăiesc iar și iar în diverse forme, conversații închipuite repetate, reconstruite… nu am ce să le fac decât să le ordonez cumva, nu neapărat să înțeleagă cineva, nici măcar eu. Sau poate vor fi clare

Frică. Mi-este frică. Rațională, irațională. Frică pentru fiu. Frică pentru soț. Frică pentru ceilalți dragi din jur.

Neputință. Nu pot controla multe lucruri. Nu pot controla nimic. Și din inutilitățile care sunt sub controlul nostru… sunt atâția factori în jur care pot influența aceste lucruri aparent sub controlul nostru încât e aproape inutil faptul că am putut controla ceva.

Doar o explicație scurtă. De exemplu poți decide să ai un copil. Poți controla: de acum nu ne mai protejăm. De acum putem concepe un copil. Putem controla frecvența actelor sexuale, locul, momentul. Putem orientativ să folosim calendare și teste de ovulație. Dar dacă se întâmplă sau nu, când se întâmplă, ce întârzieri apar… nu mai e sub controlul nostru. Ce se întâmplă cu el la o lună, două, cinci. Nu putem controla. Putem merge la medic, face ecografii, lua vitamine, mânca sănătos (oare asta măcar e sub controlul nostru? Dacă ai o poftă irațională de ceva ce știi că e rău- să zicem McDonalds și îți pierzi pentru un moment decizia de a mânca bio? – e doar o dată ! ), dar la final nu putem ști sigur rezultatul. Nu e în controlul nostru, oricât am vrea, nu putem proteja mica ființă dinăuntru de toate problemele din jur, nu e în controlul nostru să fie sănătos până la capăt. Speranța e undeva departe de noi…

E cineva bolnav. Putem alege – uneori în cunoștiință de cauză, uneori la recomandări din exterior… un curs de tratament, niște medicamente, niște pansamente. Dar apoi pierdem controlul. Nu mai ține de noi. E undeva departe speranța.

Ce e în controlul nostru? Respir de câteva ori, îmi trimit rugăciunea și speranța acolo undeva sus și aștept. Și respir și sper. Și nu am ce altceva face…

Filme americane…

M-am gândit că ar fi nevoie să se facă un film american clasic în România… de ce?

Pentru că eroul va alerga urmărit de bad guys prin oraș. Și va ajunge la o mașină. Va încerca să o fure. Să zicem că știe să conducă cu schimbător. Dar mașina nu pornește fără cheie. Dacă e Dacie veche și e frig poate nu pornește deloc. Sau poate ar fixat un dispozitiv anti-furt pe volan și până își dă seama cum se desface….

Și să zicem că reușește pentru că este erou american. Urcă în mașină și pleacă. Merge pe Iuliu Maniu în zi aglomerată. Nu are pe unde depăși, nu are pe unde zbura cu mașina, îl mai înjură unii și îi taie calea la semafor. Îi ia o oră să ajungă la ieșirea pe autostradă. Niște bombe au explodat de mult pentru că s-a dus timpul de muuuult. Nu are ce face merge mai departe pe autostradă. Acum poate să meargă repejor, atât cât îi dă voie Dacia. În spate un Audi îi dă flash-uri nervos. Și zboară cu 240 la oră pe lângă el. Vede în retrovizoarea aburită prin geamul înghețat- sistemul de dezaburire nu merge mai deloc. Sau nu există. Vin bad guys după el. Face dreapta brusc la prima ieșire… și ajunge pe un drum de țară. Într-un sat. O cireadă de vaci. Îi sar capacele de la roți în zece gropi șî nu poate merge mai rapid de viteza a doua oricum. Ajunge pe un deal și mașina nu mai reușește să avanseze. Nu știe să pornească din nou cu frâna de mână fără hill assist așa că abandonează mașîna și pleacă mai departe prin sat.

Vrea să și sune cunoscuții care ar putea să îl ajute. Nu e semnal la mobil.

Renunță și se predă la bad guys. Și ăia sunt plictisiți și obosiți, doar au făcut și ei Iuliu Maniu așa că pleacă toți împreună la bodega satului la o țuică să uite de rele.

The End…

Răutăți…

Pauză de la bebelușenii… și un pic de inner self analyzing… mă simt rea câteodată, și deși toata lumea îmi spune că nu este așa (evident mă gâdilă la orgoliu, pe cine nu ar gâdila la orgoliu?) totuși mă simt… și să zic și de ce înainte să explodez în multe bucățele:

– răspund impulsiv, uneori răstit… persoanelor dragi și iubite, care deși nu au avut intenția să mă enerveze și totul e din grijă și iubire, eu sunt țâfnoasă și sunt enervată – de afirmații din grijă „de ce ești slabă?” „de ce nu mănânci?” „de ce ai învățat tu să mănânci doar nu știu ce…?” ” de la cine?” – și mă simt atacată pentru că am senzația că nu mi se ia în considerare voința, de parcă mi-ar trebui cineva din exterior să decidă ce și cum mănânc. Deși știu motivul conștient pentru care m-am supărat, nu e un motiv să țip la una dintre cele mai bune persoane din lume, la o persoană la nivelul căruia de iubire și căldură sufletească … mi-ar trebui poate o mie de ani să trăiesc ca să ajung. La o persoană pe care probabil cu mine nu o voi mai avea multă vreme și la gândul că aș putea să o pierd mă sufoc și îmi vine sa urlu și să plâng și sa nu mă opresc. Și sufăr că m-am enervat, și știu că poate vorbele mele au rănit, nu definitiv, dar orice vorbă rea aruncată așa sigur rămâne undeva acolo și acum nici să mă târăsc în genunchi nu aș găsi iertare în fața mea, în fața felului cum mă simt acum. Și mor de dor și telefoanele nu ajută…

– am gânduri ciudate – de genul: mi se zice că se dorește ca al meu copil să fie băiat și deși mie îmi plac băieții, în secunda 2 m-am gândit că vreau fată. Doar ca să nu fie ca ce vor alții. Sunt prea orgolioasă. Nu e normal și nici omenesc să simt așa. Nu e normal deloc. Nu e normal să vreau să fug de lume în mod egoist și să îmi stric singură copilul așa cum vreau eu, doar pentru că refuz ajutor exterior. Din orgoliu.

– egoism egoism pe toate căile la mine. Nu spun oamenilor de copil, nu mai accept lucrurile pe care le-am acceptat pe vremuri. Nu mai sunt tolerantă la durerea oamenilor. De ce mi se pare absurd când oamenii gândesc absurdități?

– De ce mă simt superioară altor oameni? Doar pentru că reușesc să citesc mai repede sau să fiu mai rapidă în citit, sau în înțeles anumite lucruri. De ce am sentimentul ăsta de superioritate câteodată?

– De ce mă simt superioară doar pentru că nu îmi înșel soțul? De ce mă simt superioară că ne iubim și ne este bine bine împreună?

Îmi urăsc orgoliile astea stupide. Îmi urăsc reacțiile impulsive, egoismul, orgoliul. Da, sunt iubitoare și lumea zice că sunt, dar mă și enervez și sunt țâfnoasă și zic lucruri rele și am toleranță scăzută la neînțelegerea celor din jur. Urăsc faptul că al meu copil va avea o mamă așa și nu va avea lucruri bune de învățat de la ea. Mă urăsc și mi-e frică ca orice om laș. Mi-e frică că tot ce fac rău se întoarce împotriva mea. Mi-e frică că tot ce fac bine nu este și nu va fi niciodată suficient să acopere tot ce nu este bine în ce fac eu. Și că deși în timp, cu toată maturizarea și învățatul mă voi simți din ce în ce mai superioară, voi fi mai orgolioasă și mă voi enerva mai mult . Voi fi mai rea. Pentru că sămânța de rău și egoism a crescut cu timpul știu eu sigur că a crescut în timp, o simt și o știu. Și cum facem binele din noi să crească cât să spele ce e rău?

Da, nu pare rău, ce zic eu, dar dacă reflectați și vă uitați în voi în interior, sigur veți vedea că nu e totul ok și că ati acceptat ușor ușor compromisuri și răutăți care pe vremuri păreau mari, dar acum fac parte din ființa umană. Și ne spunem că e totul în regulă doar ca să ne suportăm in continuare.

Știu că nu e nimeni supărat pe mine…. doar eu și de mine nu pot fugi niciodată… nu reușesc să mă fac mai suportabilă în fața mea…