O să vezi când o să ai și tu unul…

Asta pare să fie replica cheie în următoarele situații:

Înveți ceva util, vrei să înveți alte mame- cu mica precizare că totuși, poate ca medic pediatru, ca profesionist s-ar putea să nu ai idei chiar atât de proaste șî de idioate. Nu ești ascultată, sunt respinse din start ideile tale șî primești replica fatală. „O să vezi tu când o să ai copilul”… asociat pe alocuri cu „O să te schimbi total” ” nu o să mai fie nimic la fel” ” o să ți schimbi toate ideile” . Și a venit replica asta de la părinți care s-au văitat inițial că puștiul lor nu prea vrea să doarmă când îl pun în pătuț. Ca să afli ulterior că locul în care copilul era pedepsit pentru orice făcea era chiar pătuțul în care era lăsat să plângă 10-15 minute în funcție de lucrul pentru care trebuia pedepsit. Ați avut vreodată pisică? Ei bine, niciodată nu era pedepsit dacă făcea pipi în locuri nepermise, prin ducerea la locul de mâncare, la baie sau mai știu eu unde. Dacă cu pisica nu vrei asocieri nefaste, de ce ai face așa cu copilul?

Vrei să vorbești un pic despre Alfie Kohn și cât de mult te-a impresionat stilul lui și cât de multe idei ai preluat de la el… ca să se râdă de tine în multe feluri… da? tu chiar zici că nu o să ți pedepsești și lauzi copilul? Cum va învăța să intre la liceu bun? Cum va învăța să ia note mari? Aaaa nu e posibil să crești copilul așa, vei vedea în momentul când o să ai unul. Nu s-a întrebat nimeni: cum înveți un copil să învețe? Să vrea cunoaștere doar pentru că așa trebuie, nu pentru o notă, o școală, o diplomă ci pentru că cumva, undeva poate asta trebuie să facem cu creierul care ne-a fost dat.

Vorbești despre mâncare. Aici replica vine din zece părți și nu se oprește deloc. Vrei să alăptezi muultă vreme? Vai dar copilul mușcă, sau o să vezi că vrei să fugi de el să ieși din casă, sau laptele nu e de ajuns pentru el, o să fii obosită. Nu o să poți să dai de mâncare așa cum vrei tu, o să vezi cum o să refuze, o să vezi că la grădiniță o să vrea să mănânce ca ceilalți copii McDonalds și ce mănâncă ei și nu o să ai de ales.

Orice subiect ai atinge, orice lucru despre care te-ai documenta, nu este de ajuns. Pentru că aparent, toți neuronii îți dispar, uiți tot ce ai învățat, oricare este meseria ta… (din curiozitate, oare un om care învață programare, primește afirmația: o să vezi tu când deschizi calculatorul că nu e așa cum ți-ai închipuit. În fine poate e un exemplu prost ales).

Știu că multe din câte înveți depind de copil, dar eu dacă zic că voi vorbi cu copilul meu șî nu o să fie doar un obiect pus în pat, spălat, hrănit și ignorat cât să crească să nu știe să socializeze… cât de departe să fiu de adevăr? Cât de tare să îmi piară neuronii și să pierd ideile mele și cunoștiințele mele…

Răutăți…

Pauză de la bebelușenii… și un pic de inner self analyzing… mă simt rea câteodată, și deși toata lumea îmi spune că nu este așa (evident mă gâdilă la orgoliu, pe cine nu ar gâdila la orgoliu?) totuși mă simt… și să zic și de ce înainte să explodez în multe bucățele:

– răspund impulsiv, uneori răstit… persoanelor dragi și iubite, care deși nu au avut intenția să mă enerveze și totul e din grijă și iubire, eu sunt țâfnoasă și sunt enervată – de afirmații din grijă „de ce ești slabă?” „de ce nu mănânci?” „de ce ai învățat tu să mănânci doar nu știu ce…?” ” de la cine?” – și mă simt atacată pentru că am senzația că nu mi se ia în considerare voința, de parcă mi-ar trebui cineva din exterior să decidă ce și cum mănânc. Deși știu motivul conștient pentru care m-am supărat, nu e un motiv să țip la una dintre cele mai bune persoane din lume, la o persoană la nivelul căruia de iubire și căldură sufletească … mi-ar trebui poate o mie de ani să trăiesc ca să ajung. La o persoană pe care probabil cu mine nu o voi mai avea multă vreme și la gândul că aș putea să o pierd mă sufoc și îmi vine sa urlu și să plâng și sa nu mă opresc. Și sufăr că m-am enervat, și știu că poate vorbele mele au rănit, nu definitiv, dar orice vorbă rea aruncată așa sigur rămâne undeva acolo și acum nici să mă târăsc în genunchi nu aș găsi iertare în fața mea, în fața felului cum mă simt acum. Și mor de dor și telefoanele nu ajută…

– am gânduri ciudate – de genul: mi se zice că se dorește ca al meu copil să fie băiat și deși mie îmi plac băieții, în secunda 2 m-am gândit că vreau fată. Doar ca să nu fie ca ce vor alții. Sunt prea orgolioasă. Nu e normal și nici omenesc să simt așa. Nu e normal deloc. Nu e normal să vreau să fug de lume în mod egoist și să îmi stric singură copilul așa cum vreau eu, doar pentru că refuz ajutor exterior. Din orgoliu.

– egoism egoism pe toate căile la mine. Nu spun oamenilor de copil, nu mai accept lucrurile pe care le-am acceptat pe vremuri. Nu mai sunt tolerantă la durerea oamenilor. De ce mi se pare absurd când oamenii gândesc absurdități?

– De ce mă simt superioară altor oameni? Doar pentru că reușesc să citesc mai repede sau să fiu mai rapidă în citit, sau în înțeles anumite lucruri. De ce am sentimentul ăsta de superioritate câteodată?

– De ce mă simt superioară doar pentru că nu îmi înșel soțul? De ce mă simt superioară că ne iubim și ne este bine bine împreună?

Îmi urăsc orgoliile astea stupide. Îmi urăsc reacțiile impulsive, egoismul, orgoliul. Da, sunt iubitoare și lumea zice că sunt, dar mă și enervez și sunt țâfnoasă și zic lucruri rele și am toleranță scăzută la neînțelegerea celor din jur. Urăsc faptul că al meu copil va avea o mamă așa și nu va avea lucruri bune de învățat de la ea. Mă urăsc și mi-e frică ca orice om laș. Mi-e frică că tot ce fac rău se întoarce împotriva mea. Mi-e frică că tot ce fac bine nu este și nu va fi niciodată suficient să acopere tot ce nu este bine în ce fac eu. Și că deși în timp, cu toată maturizarea și învățatul mă voi simți din ce în ce mai superioară, voi fi mai orgolioasă și mă voi enerva mai mult . Voi fi mai rea. Pentru că sămânța de rău și egoism a crescut cu timpul știu eu sigur că a crescut în timp, o simt și o știu. Și cum facem binele din noi să crească cât să spele ce e rău?

Da, nu pare rău, ce zic eu, dar dacă reflectați și vă uitați în voi în interior, sigur veți vedea că nu e totul ok și că ati acceptat ușor ușor compromisuri și răutăți care pe vremuri păreau mari, dar acum fac parte din ființa umană. Și ne spunem că e totul în regulă doar ca să ne suportăm in continuare.

Știu că nu e nimeni supărat pe mine…. doar eu și de mine nu pot fugi niciodată… nu reușesc să mă fac mai suportabilă în fața mea…

Cât durează dragostea?

Acum post-concediu/honeymoon, fiind într-un bliss total, plutind pe un mini norișor, am ajuns să gândesc asupra unor lucruri, care nu au neapărat legătură cu mine în vreun fel. Adică nu au legătură cu relația mea, cu Noi. Pentru că pentru mine, noi suntem acel tip de familie, închegată cumva, cusuți cu ață invizibilă, armonioși și care ne completăm unul pe altul în atâtea feluri încât e greu de explicat. Poate înțelegeți.

Dar mă gândesc la un alt cuplu. Pisicuța îi vom zice. Pisicuța îl iubește mult pe pisoiul ei. Sunt împreună de mult. Fericiți. Și a plutit și ea pe norișor, a visat la botoșei de copii, au țopăit împreună pe melodii de nuntă, au dansat singurei la nunta lor, cândva spre dimineață și au înduioșat pe toată lumea. 20 de telefoane au poze cu ei în momentul lor de tandrețe. Să nu credeți că au pățit ceva, pentru că ceea ce s-a întâmplat alt gen de întâmplare, care nu exclude iubirea, dar mă face să mă întreb dacă nu cumva trebuie să schimbăm definițiile. Dacă nu trebuie să schimbăm perspectiva, sau dacă eu trebuie cumva să mă maturizez și să cresc și să nu mai văd iubirea ca pe o relație romantică, în care un el și o ea sunt fideli întotdeauna și nu vor căuta niciodată în afara relației ceva. Orice, chit că sexual, nesexual, tandrețuri sau orice orice.

Cred că începeți să vă dați seama că e ceva care scârțâie în basmul pisicuței. Și nu înțeleg de ce. Pentru că le mergea bine pe toate planurile. Înțelegere și satisfacție sexuală. Mici probleme financiare, dar oricine are așa ceva la un moment sau altul (și da, probabil sunt relații care scârțâie serios la acest gen de probleme, din păcate). Dar niciun motiv ca vreunul din ei să caute ceva în afara relației.

Dar pisicuța a început să miaune. Sex, sex, doar sex. Atât și nimic mai mult. Sexul cu individul senzual, mai în vârstă, cu bani. Just like that. Sex mult. Sex. Există doar sex? Fără implicare emoțională? Probabil că da, dar eu nu prea înțeleg asta. Și pisicuța nu regretă pentru că i s-a îmbunătățit și viața sexuală alături de pisoi. Și pentru că are controlul absolut. Nu mai vrea să umble haihui? Simplu. Nu mai răspunde la telefon. Nu mai dă mesaje. Nu mai trimite mesaje. Și gata. Și pentru el și pentru ea. Fiecare cu familia lui.

Și mă întreb, dacă se poate doar sex? Pentru că nu cred totuși că nu există un grad de implicare emoțională. Acum nu zic, că orice persoană care face sex cu alta se va îndrăgosti de ea. Dar se schimbă ceva ce nu poate fi primit înapoi.  Și cred că ceva se rupe în legătura de bază, subtil.

Apropo în dragostea durează trei ani, o carte recent citită de mine, cu care nu simt că rezonez prea mult, spuneau că… ori înșeli, te omori, faci copii. Ăsta e firul unei relații normale. Așa o fi, nu zic nu, acum mă simt pe firul…baby wanting.

Nu știu ce va fi cu pisicuța de acum încolo,…