Nu mai critic niciodată (greu de făcut)

Acum promit să nu mai critic șî îmi retrag pe această cale cuvintele și pe cât posibil gândurile de genul „cum poate să aleagă cezariană când are posibilitatea să nască natural”. Pentru că recunosc chiar am criticat în sinea mea multe femei care au ales asta fără motive de genul tensiune, poziție aiurea a fătului, medicale de tot felul. Astea nu se pun. Dar o femeie care se duce la doctor și comandă ca la piată cezariana, recunosc cu mâna pe inimă că am gândit… am judecat-o.

Și acum înțeleg

Sistemul medical în România te împinge la asta. Te face să intri în panică, să stai în incertitudine, Să te întrebi: de ce trebuie să fiu stresată și pedepsită doar pentru că am vrut sa nasc normal? Pentru că asta e senzația. Pentru că te fac poveștile și realitatea să crezi că atunci când ajungi acolo la spital nu vei fi ascultat. Uite altă … persoană venită să nască. Are tupeu să aibă contracții noaptea/în zi de sărbătoare/zi liberă… în loc să ne dea și nouă liber, să avem o gardă bună și ușoară. Nuuu noi trebuie să ne ocupăm de ea. Și senzația este: o să intru în sala de nașteri, nu or să mi explice nimic, or să îmi pună perfuzii, or să mă injecteze cu tot felul de substanțe, nu o să-mi explice nimeni nimic. Or să-mi rupă membrane, or să-mi dilateze forțat colul, or să mă forțeze să nasc mai repede doar pentru că am avut tupeul să vin aici și să vreau ca al meu copil să vină pe lume pe calea dată de la natură. Și mă panichează asta. Ah și colac peste pupăză să nu fie deloc cum ai plănuit: să nu fie alături de tine persoanele apropiate, să nu fie medicul, că deh au dreptul și bietii oameni la concedii în zile din astea libere…, să fii singur acolo.

Știu gândesc prea mult, ar trebui să mă gândesc să fie bebe bine… dar sunt ruptă de gândurile astea.

Și nu mai judec certitudinea frumoasă a unei cezariene programate. Nu mai judec oamenii care se duc la privat în speranța că acolo poate e mai bine (nu e pentru cine gândește atât de mult și la multe detalii).

Cel mai bine este pentru o persoană care poate nu gândește. Care acceptă de bun că tot ce i se face la spital este perfect. Dar eu gândesc și nu vreau multe lucruri.

Nu, nu sunt sadică. Nu vreau să stau 30 de ore în travaliu. Dar nu vreau ca să nu apuc să intru pe ușă și să sară pe mine, fără să-mi spună, fără să mă întrebe cu tot felul de intervenții. Evident dacă mă doare și am senzația că nu va funcționa cum trebuie vreau epidurală. Și accept riscul ca în acest caz să fie nevoie și de alte intervenții. Dar nu așa aiurea.

Și mă întreb dacă eu îmi fac astfel de griji … deși sunt medic și am totuși un cuvânt de zis pe alocuri…. atunci o femeie normală…

Ce nu îmi place – cauza depresiei mele

Mi-am identificat cauza depresiei de sarcină.

Ar trebui să povestesc că am fost întotdeauna relativ independentă. La modul nu îmi place să chem soțul să mă ajute să car cumpărături sau bagaje. Nu am făcut asta mai niciodată (și la începutul sarcinii chiar făceam cumpărături mai serioase și căram sacoșe întregi mari). Nu îmi place să aștept, să fiu plângăcioasă, să stau să mă ducă în diverse locuri cu mașina. (asta e partea a doua, ar fi trebuit să îmi fac naibii curajul să urc la volan ca să nu mai fie asta o problemă).

Dar acum nu mai car. Am diverse dureri, un spate, o vezică, un pipi des. Nu mai fac cumpărături mari și obosesc oricum foarte repede cărând mini lucrurile pe care sunt în stare să le mai cumpăr. În momentul când o sticlă de lapte + portocale + banane + alte 2-3 chestii prin casă, să nu mai zic că dacă îmi trebuie domestos….- pun probleme de cărat și renunț ba la una, ba la alta și îmi limitez greutatea, deja e o problemă.

Nu mai dau cu aspiratorul și era una din relaxările mele, o satisfacție să vezi cum dispar tot praful și mini impuritățile de pe jos în câteva minute- casă mică, covoare puține.

Am călcat mult mai puțin pentru că mi se pare grea masa de călcat de mutat de colo colo. În concluzie câteva zile a stat într-un colț în sufragerie. Dar în general hainele au fost foarte bine întinse și prea puțin călcate.

Curățenia deci ar mai putea fi îmbunătățită conform standardelor mele. Ca să nu mai zic că îmi fac probleme legate de mirosul de clor al domestosului și de cât de toxic ar putea fi pentru bebe.

Fug de frig și prefer drumurile cu mașina. Am ajuns să mergem metaforic „la pâine” cu mașina.

Știu știu sunt femei care muncesc la maxim până în ultima zi dinainte să nască. Și nasc la termen cu bine.

Dar cine îmi garantează că totul va fi bine? Pentru că acum sunt bântuită de frici și griji. Și de vinovăție.

Și nu îmi place să aștept, nu îmi place să fiu dependentă de seri târzii sau weekenduri pentru cumpărături. Nu îmi place nu îmi place.

Fi-r-ar traficul din București că poate mi-aș face curaj să conduc un pic poate ar fi altfel.

Dar nu îmi place de mine așa. Și mă adânccesc în depresie.

Înțeleg parțial…

Am ajuns la concluzia că îmi înțeleg parțial gândurile și dacă le aranjez într-o formă umană poate le vizualizez altfel

1. Mi-e frică. Aștept să treacă săptămânile ca să nu mai îmi fie frică. Să mai crească un pic. Să știu că se apropie de normal, de termen de viață. Așa între și între mă simt de parcă aș merge pe gheață subțire…

2. Mi-e milă de cei din jurul meu care suferă. Mi-e atât de milă că m-aș pune pe jos să plâng, am și făcut-o și știu că nu ajută. Nici pe ei, nici pe mine, nici pe bebe. Dar altceva ce să fac?

3. Mă simt vinovată că stresez nu numai pe mine, bebele ci sî pe drag… și așa suportă bietul destule. Și în condițiile astea.. cum aș putea să îł mai fac și pe el fericit? Cum să mai simtă că e iubit? Cum să mai simtă cei din jur că îi iubesc? Cum să mă împart?

De ce?

Nu pot să zic că am înțeles vreodată de ce pot să scriu mai mult sau de ce simt nevoia să scriu atunci când sunt mai tristă. Poate ca în Harry Potter- când simțea Dumbledore că are prea multe gânduri în cap și nu le poate concentra la un loc, le scotea frumos și le punea în Pensiv și le analiza la rece. Ei bine nu avem asemenea tehnologii la dispoziție, așa că toate gândurile nespecifice haotice, care nu mă lasă să dorm și pe care le analizez și le retrăiesc iar și iar în diverse forme, conversații închipuite repetate, reconstruite… nu am ce să le fac decât să le ordonez cumva, nu neapărat să înțeleagă cineva, nici măcar eu. Sau poate vor fi clare

Frică. Mi-este frică. Rațională, irațională. Frică pentru fiu. Frică pentru soț. Frică pentru ceilalți dragi din jur.

Neputință. Nu pot controla multe lucruri. Nu pot controla nimic. Și din inutilitățile care sunt sub controlul nostru… sunt atâția factori în jur care pot influența aceste lucruri aparent sub controlul nostru încât e aproape inutil faptul că am putut controla ceva.

Doar o explicație scurtă. De exemplu poți decide să ai un copil. Poți controla: de acum nu ne mai protejăm. De acum putem concepe un copil. Putem controla frecvența actelor sexuale, locul, momentul. Putem orientativ să folosim calendare și teste de ovulație. Dar dacă se întâmplă sau nu, când se întâmplă, ce întârzieri apar… nu mai e sub controlul nostru. Ce se întâmplă cu el la o lună, două, cinci. Nu putem controla. Putem merge la medic, face ecografii, lua vitamine, mânca sănătos (oare asta măcar e sub controlul nostru? Dacă ai o poftă irațională de ceva ce știi că e rău- să zicem McDonalds și îți pierzi pentru un moment decizia de a mânca bio? – e doar o dată ! ), dar la final nu putem ști sigur rezultatul. Nu e în controlul nostru, oricât am vrea, nu putem proteja mica ființă dinăuntru de toate problemele din jur, nu e în controlul nostru să fie sănătos până la capăt. Speranța e undeva departe de noi…

E cineva bolnav. Putem alege – uneori în cunoștiință de cauză, uneori la recomandări din exterior… un curs de tratament, niște medicamente, niște pansamente. Dar apoi pierdem controlul. Nu mai ține de noi. E undeva departe speranța.

Ce e în controlul nostru? Respir de câteva ori, îmi trimit rugăciunea și speranța acolo undeva sus și aștept. Și respir și sper. Și nu am ce altceva face…

Cezariană sau naștere naturală?

Aud des întrebarea asta și mă întreb… de ce pentru noi în România este o întrebare și o problemă de alegere? De ce este atât de ușor și pentru pacientă și pentru doctor să intre în spital și să bifeze relaxați: tăietură, anestezie generală sală de operații. Eu nu înțeleg decât parțial asta. Da înțeleg frica dată de naștere, durerile nașterii, problemele care pot apărea referitor la viața sexuală ulterior. Tabu-ul de unde ai ieșit din … în fine nu asta e problema. Nu sunt absurdă, nu sunt anti medicină și sunt medic, logic că nu as fi anti medicină. Doar că uneori se exagerează și nu se trage linia acolo unde trebuie după părerea mea.

Aș înțelege să faci cezariană sau să te panichezi dacă bebele a stat mult în travaliu și contracțiile nu mai sunt eficiente, bătăile inimii nu mai sunt ok și trebuie făcut ceva urgent. Dar cu un travaliu condus ok se intâmplă foarte rar, forcepsul și mai rar și bebeii ies ok. Nici cei din epidurală nu ies prea amețiți. Nu ca cei din cezariană. Și totuși e mecanismul care pregătește corpul copilului pentru prima respirație. Trecerea lui pe acolo, întreg mecanismul… da înțeleg, și mai ideal ar fi fără oxitocin, cu răbdare să se întâmple natural, eventual fără anestezie. Asta fiind cea mai naturală variantă. Dar totuși medicina a progresat și probabil se consideră inuman sa lași o femeie 24 de ore sau mai mult în travaliu. Hai să accelerăm tot procesul, scapă și mama de traumă mai repede, și copilul. E ok, e bine până la urmă. Da, ar trebui mesele să aibă altă poziție ca să se nasca și mai rapid. Cotul pe burtă al moașei traumatizează un piculeț mai ales mama. Dar mortalitatea a scăzut. Mortalitatea infantilă și maternă și e mai ok așa.

Dar cezariana? La alegere de frica durerii? Fără motive valide? Sau și mai rău de motive de concediu, dată a lunii, zodie, sau mai știu eu ce. Cred că asta mă scoate cel mai rău din sărite: la cerere. Vreau eu să fac cezariană. Ca să nu sufăr la naștere. Ca să-mi fie ușor. Ca să pot alege cât de cât ziua, ora. Să am motive să stau în pat 1-2 săptămâni apoi timp în care se ocupă altcineva de copil. Pentru că va fi foarte foarte greu. Pentru că durerea refacerii este mai mare decât durerea nașterii care trece. Hormonii dați de natură fac să dispară această durere rapid. Nu e nimic natural în cezariana la cerere și părerea mea este că este egoism. Da, suntem oameni, luăm alegeri greșite. Eu iau alegeri greșite când mănânc ciocolată deși am promis că nu mănânc. Cei care aprind țigară după țigară deși se urăsc apoi. Tot ce facem pătat de frică ne afectează motivele raționale și alegem greșit.

Si eu nu cred că mai putem să dăm o zodie cu ascendent și ce mai există unui copil programat pentru nașterea prin cezariană: „veniți joi, la ora 12 scriu în carnetul de la sală să ne programăm pentru cezariană”. E o alegere ne-naturală total, dictată de noi înșine, personalul medical, ordinea de pe tabelul din sala de operații și altele.

De aceea judec. Pentru că sunt om, femeie și așa suntem noi toți. Judecăm. Judec faptul că nu discută nimeni și nu se fac cursuri publice să știe lumea. Să se explice. Că durerea de naștere trece repede. Că există anestezie care ușurează asta. Că există medici și moașe care pot conduce travaliul minunat. Că progresul medicinei nu implică faptul că putem tăia și coase la loc uterul și scoate copilul în acest mod, fără să fie nevoie. Că organismul mamei și al copilului sunt pregătite pentru acest proces de la începuturile timpului. Si progresul din jurul nostru implică spital, oxigen, aparatură, medicamente pentru orice caz în care ceva nu merge cum trebuie.

Și știți oare că și din cezariene ies copiii cu forceps? Că pot fi amețiți, ciupiți cu bisturiul, se pot adapta și alăpta mai greu? Că veți merge foarte greu și vă veți ocupa dificil de copil la început?

Deci judec și mă rog să pot alege nașterea normală. Și să fie totul bine. Si cred că înțeleg de ce se alege cezariana. Pentru că in spital , procesul acesta este luat oricum din mâinile noastre. Tații nu sunt acolo, sunt doctori și asistente. Si dacă tot pierdem controlul în mare parte, atunci e mai ușor să îl pierdem cu totul. Să închidem ochii, să punem câmpuri chirurgicale pe noi și să așteptăm cu sufletul la gură sa auzim plâns de copil. Și psihic e mai greu. Și fizic e mai greu dar pare ușor. Pare mai complicat să îl scoți pe unde a fost proiectat să iasă. Si pare mai sigur și mai ușor să îl scoata o mână de doctor eficient. Știu și asta și nu judec drastic. Si nu judec mamele. Judec doar sistemul care este așa cum este. Dacă balanța s-a dus spre ceva ce nu ar fi trebuit sa fie pus pe masă în primul rând. Dar momentan nu am ce face….

 

Episodul viitor despre skin-to-skin, unul din marile idealuri- și de ce oare e atât de greu să mai acceptăm naturalul (zahărul brut de n ori mai sucmp decât zahărul alb deși primul este forma naturală… cam același lucru)