De câte ori nu am auzit asta? Câte filme nu s-au făcut legate de acest subiect. De oameni care se întorc în timp, uneori ptr că li se pare că ceva trebuie modificat, uneori când doresc altceva decât ceea ce au în momentul de față… în fine. Și în majoritatea filmelor își dau seama oamenii că nu aveau nevoie decât să li se amintească ușor ușor că ceea ce doresc au în față și cumva în drumul haotic de la job- acasă- gătit etc etc au uitat să aprecieze ce au.
Eu am doar o idee în cap. Dacă știam atunci ce știu acum, aș fi învățat să fiu fericită. Știu că nu eram chiar depresivă total, dar erau lacrimi și erau și gânduri inutile. Și zeci de postări pe blog care de care mai filozofică și încărcată de întrebări despre destin, scop, drum în viață, suflete-pereche și altele. Nu știu dacă pot zice că m-aș fi bucurat mai mult de timpul singură pentru că știu că m-am bucurat. Dar eram tristă până la limita patologicului uneori. Eram timidă dincolo de limita asta. Inconștientă. Alergam aiurea. Dezorientată. Nu aș ști cum să mă definesc pe mine așa cum eram atunci. Poate ca o piesă de puzzle care nu se potrivea cu puzzle-ul din jur. Echilibrată aș zice că eram. Dar chiar dacă se zice că trebuie să fii persoană completă înainte de a fi cu cineva împreună, eu tot aș zice că sunt o persoană e făcută să funcționeze cu cineva. Și aș zice că e greu să găsești acel suflet cu care să funcționezi în perfectă armonie, simbioză maximă.
Dar aș fi schimbat niște lucruri dacă știam atunci ce știu acum. Poate aș fi vorbit mai mult cu persoanele față de care eram timidă. Poate nu m-aș mai fi simțit inferioară față de persoanele de care m-am simțit inferioară. Poate nu aș mai fi simțit acel sentiment pe care nu îl înțeleg dar cred că parțial poate fi definit ca invidie, deși nu aș fi vrut să îl definesc în acest sens. Dar cred că asta era. Pentru că mă uitam cu jind (ce cuvânt ciudat) la cuplurile din jurul meu. La cuplurile stabile. Si eram ofticată că sunt singură. Și mă uitam cu jind și la oamenii libertini care aveau curaj să aibă viață sexuală libertină. Ah la naiba eram invidioasă pe cele care puteau să flirteze lejer și fără finalitate și eu nu aveam curaj.
Dar suma experiențelor te transformă în persoana care ești în final. Și dacă aș fi fost flirty, neinvidioasă și eventual cuplată cu cineva sau mai mulți cineva, nu as fi fost persoana care sunt azi. Și cred ca trebuie să ne acceptăm cu bune și cu rele și cu tot ce suntem, chiar bruma de invidie pe care o simțeam și de care mi-e rușine acum. Chiar cu timiditatea excesivă, care uneori mai răzbate și acum. Ah ar trebui să mă vedeți cum mă roșesc în obraji câteodată. Chiar cu prosteala pe care o aveam, lipsa de curaj. Lipsa de curaj de a mai vorbi cu cineva dacă reușeam totuși să fiu flirty și îndrăzneață (exemplu să sărut pe cineva la o petrecere, cineva cu care stătusem de vorbă eventual destul de mult). Dar astea sunt copilării și asta m-a creat pe mine așa cum sunt. Și nu regret nimic totuși. Asta am fost, asta sunt acum. Și mai e loc de îmbunătățire întotdeauna. De asta tot învățăm.
Și da, o să fac un lucru blamat de multă lume. Am să mă mărit cu primul meu iubit. Și nu am să mă întreb cum ar fi un altul niciodată. Pentru că suntem 2 piese de puzzle care s-au completat perfect. Mai mult decât perfect. Mult mai mult decât aș fi crezut posibil.
Cuvinte Nescrise 